Una de mis obsesiones

*Nu, nu m-am apucat de telenovele

Et encore une parce que je ne m’en peux arreter

Si abia il asteptam sa vina pe la noi

Perspective

Calea Victoriei (83/85).

Ora 2 (poate si jumate).

E soare, cald si al naibii de multa lene. Unele dudui imbracate in costume care costa cat un apartament in centru se freaca inauntru/afara din masini/magazine, deopotriva scumpe. Alte pretinse dudui cu costume la fel de scumpe se iau la intrecere in tocuri cu mai sus numitele. In afara de ele, cate-un afacerist intarziat la pranzul cu asociatii mai populeaza strada.

In rest, e relativ liniste si pace. Paznicii de pe la hoteluri, cazinouri si alte institutii asemenea studiaza masinile parcate, duduile, fustele si croiala de dedesubtul fustelor lor, se uita la cer si mai trimit un SMS. Si ei sunt tot oameni.

In vitrina reprezentantei Hugo Boss, stau niste camasi. Albe cu dungi mov, invers si alte combinatii de culori prin aceeasi zona. Niste tenesi bleu tipator (exista culoarea asta?), papuci de plaja de inspiratie exotica - ceva care te duce cu gandul la plaje, palmieri si orhidee. Tipele bronzate si unse cu ulei mai lipseau, dar ar fi adus a papuci creati de Guta in cazul ala. Oricum in mod subconstient erau si ele pe undeva.

In vitrina urmatoare, parca stau linistite niste manechine imbracate cu toale scumpe. Era de asteptat.

Si daca muti privirea doi metri mai incolo de usa, in fata vitrinei sta expusa o creatie de gust indoielnic. Ar putea fi, totusi, trendsetter. Sau nu. Are in jur de 10 ani, e bronzat bine si doarme agitat. E murdar, transpirat si tine in brate o sacosa cu mizerii. Are doua sepci suprapuse - una de blugi innebrita de jeg si una prin care inca se mai distinge culoarea - portocalie. Doarme in soare si se misca la intervale neregulate.

Nu stiu de cand e acolo, poate doarme de doua minute sau de cinci ore. Poate ar mai fi dormit ceva, dar intre timp l-a observat un tip din magazin si l-a trezit. Probabil acum doarme in fata vitrinei de la Escada.

Cismigiu (langa Aleea Sahistilor)

Ora 3 (poate si jumate)

E o sambata obisnuita in Cismigiu. Batranei, cupluri, rockeri, cocalari, pitipoance.  Ah, si caini. Multi caini. Din umbrele copacilor (si ale miopiei autoarei care-si lasa ochelarii te miri pe unde) tot apar indivizi buni de observat si comentat. O sapca de care s-au lipit toate paietele aurii existente, grasimi expuse drept bombe sexy, familisti cu copii cand balosi, cand draguti in brate, indragostiti fara limite, magie neagra, tarani, etc… Mult etc. Plictisitor.

Si cand sa te ia somnul, apare din negurile precosmice o pereche inca neformata, dar care si-o va trage peste doua-trei ore sau doua-trei zile in draci. Doar ca nu e momentul sa fim anticipativi, deoarece si la faza asta cuplul e interesant rau in sinea lui. Ea -blonda, inalta pana la Dumnezeu, bronzata la solar pana la Dumnezeu, machiata pana la Dumnezeu. Si toate pana la Dumnezeu - se poate spune, asadar, ca am dat peste o individa asa elevata spirituala, ca a ajuns pana la Dumnezeu. Cu o fusta neagra si scurta (nu pana la Dumnezeu, dar totusi nu pot sa spun pana unde), cu o bluza alba care poate sa fi fost chiar transparenta (dar in lipsa ochelarilor nu percepi asemenea detalii) si un decolteu pe masura elevarii ei spirituale. Avea un mers de Ipanema, doar ca exagerat - Sinatra ori ar fi lesinat, ori ar fi ras de ea (doar ca asta depinde de cativa factori).

El, aproape mai mic decat ea pe tocuri. Culturist, bornzat la solar, cu ochelari smecheri de soare. Parca avea un maieu alb mulat si niste pantaloni albi stramti cu un model negru kitschos. Sandale in picioare si privirea in pamant. Tipic pentru genul lui.

In timp ce mergeau alene unul pe langa altul, monologul ei suna cam asa:

Eu sunt foarte impulsiva, extrovertita si uneori de-a dreptul lipsita de diplomatie. Incerc totusi sa repar asta si uneori imi spun: “stapaneste-te, stapaneste-te!”. Desi nu-mi reuseste mereu, eu tot mai incerc.

In tot timpul asta, el freca o frunza in mana si se uita in jos. Tacea si astepta nerabdator sa i-o traga.

Probabil si ea astepta acelasi lucru, dar discutiile astea egocentriste in termeni mult peste nivelul care i-ar fi stat ei bine constituie un preludiu aparte si o fac sa se simta mai bine decat s-o dezbrace cineva din priviri.

Si daca e sa fim anticipativi acuma, eu zic ca peste maxim 3 ore si-au tras-o pana la extenuare, dupa aia au baut ceva si ea s-a dus acasa. Si mai zic ca la anul o sa termine ASEul si ca peste cinci ani o sa fie maritata cu vreun miliardar.

Sampanie electorala

Orasul canta. Orasul pluteste. Orasul se bucura de soare si de muzica, se lasa dus de ritm si da din membre. Orasul se agita. Tipa si se isterizeaza. Pentru ca pe scena Palatului Culturii se canta…

…manele.

Si electoratul danseaza, fara griji. E cam la fel de multa lume cata era si alaltaieri, la Iris. Si cam tot atatea seminte pe jos si cam tot atata transpiratie. IQ-ul colectiv se incadreaza tot pe undeva pe-acolo, lungimea medie a parului ajunge cam pe la acelasi nivel - pirandele se compenseaza cu rockerii. Si toata lumea e al nabii de fericita. Da’ rau, rau.

Pentru ca la noi e circ, dar nu e paine. Doar ca e atata circ incat ti se face greata si de paine si-atunci se rezolva problema.

Pentru ca la noi se face make-overul orasului cu borduri de la vecinul Videanu.  Si se canta manele, se zambeste frumos, se imparte pomana si se schimba impresii.

Baloanele nu lipsesc, inutil de spus ca nici balcoanele. Elementul feminin are un rol cheie in procesul de incantare a cetatenilor cinstiti, bisnitarilor si fraierestenilor aciuati pe langa casa omului.

Dar bine, asta sunt teme comune pe care se fac variatiuni prin fiecare urbe, cu ce are omul, cu ce poate mai bine si cu ce-i da mana.

Gigibecalianul cu gura plina n-are bani sa-si schimbe jingle-ul electoral. Il tin minte de acum enspe mii de ani. La fel si cu Doamne, ocroteste-i pe romani. Dar spre rusinea mea, nu mai stiu partidul unde se canta.

Si-apoi, daca e s-o luam nu dupa istorie pe(rso)nala, nici dupa realizari si nici macar dupa ambitii, ci dupa moace - avem o paleta de electibili numai unu’ si-unu’. FLorin Anghel, cel din topul cu trei sute de papagali bogati, are fata nu de papagal, ci de popandau sau de sperietoare de ciori (depinzand de pozitia capului si de asezarea in pagina). Ce ma amuza pe mine e ca domnul asta dragut cu ochii mereu umezi de grija cuiva e pus pe niste masini in marime naturala, sau pe-aproape. Stickere. Si de la coboratul si urcatul geamurilor, i s-a desprins capul de corp - sugestiv.

Tanti Grati (toate cele trei Gratii la un loc) are fata de zgripturoaica, de muma padurii, de vrajitoare rea care-ti rade in fata. Si zice ca ne da orasul asa cum ne trebuie. Mie-mi trebuie mai departe de raza ei de actiune, na!

Stimabilul de la penege cuplat cu pe este de-a dreptul cocalar imputit. Tuciuriu, mustacios si reluand o pozitie becaliceasca, tipul mai ca m-a convins ca vrea sa faca curatenie in oras. Pe o masina de gunoi de la Veolia.

Si-apoi, daca as fuma, mi-as aprinde o tigara si as sufla fumul in sus, visand la scenarii imposibile sau durandu-ma rectal. Si daca as avea cu cine, as aprinde si o discutie pe tema Amsterdamului. Si daca as vrea, m-as aprinde si eu, isterizata fiind ca in Oras se cantau manele vis-a-vis de primarie, dar stiu ca se fac si alte chestii mai nasoale chiar in primarie.

Asa ca nu aprind nimic, astept sa pocneasca sampania electorala.

Separatism de culoare

O zi ca oricare alta - se poate sa fi fost vineri. Un autobuz ca oricare altul. Se poate sa fi fost 30.

Pe un loc ca oricare altul era asezat un domn cu o geanta mare, multe hartii (ceva asigurari) si o privire ingrijorata. Se ducea si omul la serviciu, sa spunem, si era plin de grijile cotidiene - ca fii-sa racise si avea de cumparat medicamente, ca nevasta-sa l-a rugat sa cumpere icre si ca, in final, avea mult de munca in ziua aia.

Putem sa spunem ca, de exemplu, la statia din centru de la galerii s-a urcat o doamna respectabila cu tenul mult inchis la culoare (mi se spune in casca nediscriminatorie ca fusese la solar). Doamna respectiva s-a facut comoda, si-a lasat catrafusele pe jos, s-a intins pe cat posibil pe scaun si-apoi a incercat sa opereze la buzunarele vecinului de scaun, acesta nefiind chiar asa atent, pentru ca se gandea la icrele neveste-sii.

Doar ca vigilenta pazeste pepenii si nenea a observat imediat, actionand in consecinta si zicandu-i doua, sau poate chiar trei vorbe. Doamna bronzata la solar s-a scandalizat imediat si, cu spiritu-i autojustitiar a inceput sa se ratoiasca doar atat de tare cat sa acapareze publicul din incinta. Si a zis ea asa:

Ce, domne, ma discriminezi ca esti mai alb ca mine? Las’ ca am vazut io in viata mea cat de albi sunteti voi si io sunt mai alba ca toti la un loc. Faci separatiz de culoare? Lasa ca te invat eu separatiz.

Privirile s-au intors, bineinteles. Schema tigancii (dar vai, ma scuzati, va rog) a mers oarecum, intrucat vecinii calatori care nu vazusera scena initiala au ascultat atent discursul si au inceput sa dea dezaprobator din cap si sa tataie dezaprobator din buze pentru ca si ei sunt oameni si nu merita asemenea tratament. Si pentru ca boul ala de cetatean nu s-a lasat furat.

Si ca sa continuam in acelasi spirit profund discriminator, urasc turcii libidinosi, beti si fericiti. Pentru ca pot si pentru ca merita.

How it’s made

(Varianta sociala romaneasca, nedifuzata nici la stiri pe proteve, nici pe Descopery)

~Culeasa de pe la o bauta, dintr-o noapte cu peripetii~

Deci, here it goes:

Ploiesti, Str Radu de la Afumati, coafura rezista. Si daca Radu de la Afumati va suna a nume de cantautor de manele, va inselati. A fost domnitor al Tarii Romanesti in illo tempore. Odata. Nu stiu care data. Dar daca strada nu e numita dupa un manelist, totusi e populata de negri (vai, ce rasista sunt, Doamne iarta-ma!) consumatori de asemenea melodii muzicale.

Dupa cum umbla vorba pe ulita ca ar fi gripa aviara, hop si autoritatile locale sa le macelareasca fara suflet pasaricile. Tiganii nu si nu, ca de ce sa le taie lor gainusa si cocoselul, ca e proprietate personala, ca sa se duca intr-un loc idilic, pe-un picior de plai si pe-o gura de rai (bine, nu era chiar asa injuratura, dar pentru securitatea eventualilor copii inocenti picati pe blogul asta cautand “radu de la afumati”…).

Autoritatile locale s-au deplasat convenient pana in coltul strazii sa se stranga intr-un cerc ca la fotbalul american pentru a-si stabili strategia.

A doua zi dupa, aviarele disparusera din curte, fara sange, fara cotcodaceli si injuraturi de guri de rai. Autoritatile locale triumfasera. Acum urmeaza sa va spun how they did it, deci:

Politist fiind, te duci la cinci case mai incolo pe strada. Rogi clanul dusman de tigani sa te ajute. Ei isi scot sabiile ninja. Le mai explici o data, si le baga la loc in teaca. Noaptea, cand tiganii ostili autoritatilor se smardoiesc, babardesc, etc., clanul dusman se strecoara in curte si le fura gainile, apoi le predau pentru pasaricid.

Rezolvand acest lucru, intervine problema cu puii-santinela. De data asta, coloratii primesc bucurosi. Se jura sa aiba grija de ei, sa le citeasca povesti si sa le toarne apa la radacini. Autoritatile se felicita bucuroase intre ele ca problema s-a rezolvat.

Dupa intervalul stabilit, autoritatile se reintorc sa-si verifice puii-santinela. Doar ca santinelele nezburatoare fusesera de mult date prin ou si faina si mancate pe post se snitele.

End of story

Un cantecel mic, dar bun

Prea multa cultura pentru o singura noapte

Din motive mai mult sau putin independente de persoana mea, m-am hotarat intr-al unspelea ceas sa ma duc sa vizitez muzee. Cum ar veni sa bag cultura in stomac cu polonicul, intr-o singura noapte. Si sa vad un spectacol de lasere mult trambitat.

Asa ca m-am inarmat cu un hanorac, cu ochelarii si telefonul (pe care mai tarziu putin l-am inchis, sa nu fiu deranjata din hapleala culturala). Seara a inceput cu o intalnire pe care aproape ca n-am respectat-o, dar numai aproape, pentru ca am ajuns urcand in fuga scarile de marumra ale unui muzeu cu lumanerele si aer romanticos. Doar ca n-am mai putut sa prind loc.

Si am vazut niste teatru, care pentru publicul din sala mi s-a parut un pic cam prea experimental si nedigerabil(acum urmeaza sa ma dau eu mare, deci atentie!). Numai ca publicul din sala nu stia ca daca ai probleme c digestia iei un mezim forte si taci din gura, pentru ca piesa n-a fost deloc proasta. Dar s-a jucat cu niste concepte ca limbajul prim, elemente de cultura pre-crestina si crestina timpurie, jocul si joaca, incantatii, blesteme si descantece, magie, credinta populara…si asa mai departe. Pentru copiii de 6 ani pana la 26 de ani din sala, a parut, dupa mistorui, susoteli si pufnituri in ras, interpretarea unor primitivi la gura unei pesteri, spunand “unga-bunga” - si chiar nu era cazul.

Urmatoarea oprire a fost Muzeul Hagi Prodan. De fapt nu, ma scuzati. Umratoarea oprire de mare angajament a fost barul de sub muzeul mai sus numit. Doar ca nu erau locuri nici afara, nici inauntru, muzica misto fusese inlocuita cu minimal si niste idioti se dadeau penibil in stamba in ritmul ei. Asa ca am urcat la casa de targovet pentru prima data in viata mea de cetateanca a urbei Ploiestiului, mi-a placut ce am vazut si mi s-a parut ca daca as reactualiza-o putin (dar numai putin), as face-o sa semene cu casele alea decorate eclectic de prin revistele de arhitectura si design interior. O singura precizare am, si anume ca patul era cam mic. De tot.

Apoi am fost la Muzeul Petrolului, care s-a dovedit a fi o bucurie pentru tipul care-si tine mereu dupa el patentul multifunctional. Dar mie nu mi-a placut, pentru ca eu rad si la glumele alea (nu va straduiti sa descifrati). Aici, magnificul spectacol de lasere fusese, se desfasura si urma sa fie, doar ca nu l-a vazut nimeni, probabil nu era pentru obtuzi si neinitiati ca subsemnata.

Muzeul ceasului a fost frumos, doar ca ar avea nevoie de niste fonduri si o reconditionare zdravana ca le curge ploaia pe pereti. Plus ca pentru ora aia, toate ceasurile imi pareau a fi fost dintr-alea pe care le-ai vedea intr-o casa bantuita. Prea creepy pentru orele inaintate, asa ca am luat drumul Muzeului de Arta, unde, din nou, toate portretele pareau sa se uite fix in ochii mei. Toaleta n-aveau, asa ca am plecat din nou in barul de sub Hagi Prodan cel cu patul mic unde era din nou full asa ca m-am indreptat spre acasa, topaind de o (ne)disimulata fericire.

Noah, end of story

P.S. :Daca am avea si muzee calumea, ar fi o idee buna asta cu noaptea crunta de betie…pardon, ma scuzati, asta era din alt film. Ar fi o idee buna asta cu noaptea alba de muzee.

Nu stiu de ce

De ce-ar trebui sa stiu mereu de ce? De ce-ar trebui sa nu ma mai joc…?

Nu e in intentia mea sa fac greseli, dar daca nu le-as face, as gresi fata de mine. Nu inteleg de ce mi se pare ca asta e un pariu pe care orice as face, il pierd. Am destul curaj sa vreau tot si destule resurse sa am tot. Si totusi…pe undeva s-a pierdut ceva.

Cu toate astea, nu pot fi altcineva decat mine. Nu pot.

Rugaminte fierbinte

De niste ore bune stau si inghet. Daca stau sa ma gandesc, sunt cateva zile poate. Tot ce se poate.

Si ma bate soarele prin geam, dar parca tot frig e. Am pus pe mine tot ce puteam sa pun. Am pus si regretele, si trecutul si viitorul. Si nimic.

As vrea foarte tare sa ma plimb aiurea pe strazi. Dar pretentiile mele in ceea ce priveste compania ma tintuiesc pe scaunu’ asta nenorocit. Sa citesc nu pot, de mancat am mancat, de muzica, nu stiu cum fac dar nimeresc numai bucati din astea care te ingheata si mai tare. Ca de exemplu:

Netul merge prost, multumesc de intrebare. Asa ca cine vine si cum mine la o tura de teren? Avertizez ca sunt cu curu’n sus, deci exclus slabi de inger.

Curcubeu capitalist

Carrefour. Ploaie. Coafura rezista.

Si cozile rezista si se prolifereaza. Si daca nu ma credeti, va invit sa vedeti cu ochii dumneavoastra din dotare ca personalul din conducere s-a gandit ca magazinul duce lipsa de cozi. Prin urmare, au mai instaurat o coada unde sa poata fi priviti toti fraierestenii cum se bulucesc. Si ca sa-i faca intr-adevar sa se buluceasca, le-au zis sa stea la respectiva ma scuzati coada, ca e rost de castig.

Fraierestenii ametiti de vocabula cu perspective de imbogatire, se inghesuie cu niste biletele dragute si albastre sa le citeasca Pythia automatizata de noroc la bani. Si uite asa se inghesuie dragii de ei, cu cosuri sau fara, cu femei si copii, cu sacosele dand pe-afara de chestii diverse, isi rup respectabilii spatele in vederea vreunei minuni. Care nu se intampla.

In timp ce mai sus numitii stau rabdatori la cozi, dintr-un acoperis de OMV rasare mandretea de curcubeu care se intinde in marea gradina a supermarketului frantuzesc. Sa vrei, sa nu vrei, iti scapa pungile din mana de emotie. Si chiar lasand mistourile la o parte, curcubeul a fost pe buna dreptate ceea ce s-ar numi un fenomen “misto”, la care am stat personal cu gura cascata pret de un minut sau doua. Dupa care i-am descoperit si replica mai putin observabila, creata de perdeaua de ploaie. Dupa care am deschis portbagajul si am inceput sa asez convenabil cumparaturile in transul.

Extazul provocat de rogvaiv a culminat cu urcarea in masina, care odata pornita a inceput sa cante o creatie romaneasca de mare antren, ce suna mai mult sau mai putin asa: aia-ieche-ieche-aia. Drept pentru care mai sus-numitul extaz s-a dizolvat rapid, intr-o admiratie profunda pentru piesa minunata.

Aceasta poveste are mai mult sau mai putin un sens. Daca nu-l gasiti, mai cautati-l si daca va plictisiti, aflati ca ma apucase dorul de depanat, ca in Hanu’ Ancutei, ca o adevarata Sadoveana capitalista ce ma aflu.

De mentionat post-scriptum ca am chiorat de tot. Se pare ca prezenta ochelarilor imi ameninta cu permanenta-i toate momentele vietii.

Plus ca mi-am luat halva, de care imi era sincer dor, dar am descoperit ca din ce era odinioara a mai ramas doar o umbra trista. Creca o fac cu prafuri.

Gata.