Cel putin asa zic astia pe la tv si pe net si cica e neaparat sa mergi, ca e o experienta care iti schimba viata si alte sloganuri de gen. Si asa se face ca am fost la Reading cu un cort, cizme de cauciuc si cu fasole la conserva. A fost misto rau.

Pentru cele 200 de lire pentru bilet si restul de 300 pe mancare bautura si echipament, puteam sa merg in spania, grecia, cipru sau maroc, all inclusive, 10 zile, cu un grup de chavs insetati de bere englezeasca si infometati de mancare englezeasca pe meleaguri straine. Dar inclin sa cred ca cel putin de data asta am ales bine. In ciuda faptului ca am venit cu ochelarii sparti, telefonul scurtcircuitat si picioarele distruse. Sau poate tocmai din cauza asta, macar pentru impresia de diversitate si ‘rebeliune’ in viata mea devenita prematur plictisitoare si presanta de un job pe care il detest, o facultate de care aproape ca n-am timp si facturi pe care abia le platesc.

Si dupa cum e de asteptat de la un august in sudul angliei, la reading a plouat cu galeata si noroiul a fost pana la genunchi. Dar si bautura a fost din belsug (pentru unii) si muzica destul de tare cat sa nu prea ii pese nimanui.

Eu n-am baut si sincer nu stiu cum au reusit unii sa supravietuiasca cu 14-15 ore de muzica live in fiecare zi pe 5 scene. Mie mi-a trebuit multa energie si m-am trezit adormind in public, chiar in timp ce dadeam din maini si din picioare pe strokes si muse.

Mancarea si bautura au fost scumpe rau, cu un pret mediu de 6 lire pe o tavita de fish n chips sau mancare chinezeasca pe care in mod normal ai da vreo 3. O sticla de apa 2 lire si berea cred ca aproape de vreo 5.

Ce m-a enervat cel mai tare au fost copiii idioti veniti pe banii parintilor sa se faca praf din orice prind, sa se cupleze si sa vorbeasca idiotenii fix in urechile mele in timpul concertului. Da, eram deja obosita si blazata cand am ajuns acolo si mi-am adus cinismul enervant cu mine. Pe acelasi bilet.

Toaletele – nici nu are rost sa le descriu. Asa ca o sa ma abtin.

Muzica in schimb a facut toti banii. As putea sa spun ca desi nu ma asteptam, trupele obscure de pe scena BBC Introducing au cantat mai bine si au facut mai multa atmosfera decat unii headlineri. Apreciem.

Cat despre headlineri, dupa cum urmeaza:

30 seconds to mars au fost de rahat. Jared Leto a venit cu o atitudine de rockstar, cu parul mare, ochelari de soare si o ditamai geaca de piele pana in pamant. Si a cantat mai mult nu. 10 pentru tobar, dar am plecat dupa vreo 4 piese.

Cu My chemical romance nu m-am obosit. Era tarziu si desi am avut o faza pe la 15 ani mi-a trecut.

The Strokes au cantat doua ore solide si probabil au scos doua trei cuvinte. Atitudinea lor de ‘I can’t be arsed to play here’ e marca inregistrata, dar fara putina atmosfera mie mi s-a facut somn. M-a trezit totusi un tip care, putin terminat de substante, a picat lat, inconstient, cu ochii dechisi si fara nici un raspuns la nici un fel de tratament. Evident am ramas putin socata de toata scena.

Muse au facut showul cel mai impresionant si vizual si muzical. Si desi nu au vorbit cu publicul atmosfera s-a simtit si catharsis a fost din plin. Au fost cel mai energic act si au cantat fara greseala, au stiut sa construiasca suspans si apoi sa-l si consume spectaculos si toata chestia asta s-a simtit in public.

Cred ca daca e sa decid Pulp mi-au placut cel mai mult si au avut cea mai buna combinatie de muzica, set si interactiune cu multimea. A fost foarte foarte foarte misto si intre muzica si glume s-a strecurat si ceva lirism, ceva dramatism si multa sexualitate.

Pe locul doi as pune cred Elbow, a fost un concert bloody lovely si imi pare rau ca au cantat inainte de Muse pentru ca asta le-a redus dramatic timpul si numarul de piese. Dar dati un search pe youtube la concertul asta.

Dupa Elbow cred ca m-as opri la Seasick Steve, the redneck care a facut bani si celebritate dintr-o chitara cu 3 corzi. Si tot din ea, un didley bo (ceva par de lemn cu o singura coarda) si o matura a facut o atmosfera pe care rockstarurile cu ochelari de soare n-au reusit s-o faca din instrumente scumpe, ecrane, lasere si efecte speciale.

De mentionat Madness, un fel de echivalent englez la Pasarea Colibri (comparatie extrema) care au facut publicul sa sara si sa cante piese clasice.

The Minutes, Fight like Apes, Frankie and the Heartstrings, ceva cu Baskerville la urma si Mona mi-au placut la fel de mult.

Dezamagirea weekendului au fost Deftones, pe care i-am descoperit a 14 ani pe soundtrackul de la Tony Hawks Pro Skater nu mai stiu al catelea pe care se juca frate-miu. Cu Drive. Apoi Queen of the Damned, la care m-am uitat de vreo suta de ori (fara exagerari), unde canta Change la un moment dat. Cred ca atunci cand Lestat face o baie de sange cu Akasha daca nu ma insel. Deci cu istorie si emotiuni, desi am trecut de mult si de faza cu vampiri. Si pe vremea mea vampirii nu straluceau. In my defence. Dar ora aia pe care au avut-o au irosit-o in ragete jumate esuate si fara energie pentru altceva. A sunat dezlanat si naspa. Dar macar se oprise ploaia.

All in all, mi-a placut si mai vreau, desi am doza mea de rezerve fata de aspecte in care nu intru acum.

PS: e nasol rau sa nu faci dus 5 zile. Serios.

Am intrat intr-o faza curioasa, ba nu, plictisitoare, in care cel mai iesit din rutina gest e sa merg miercurea la film. In rest, munca, scoala pana la refuz. Oare m-am blazat din proprie initiativa sau sunt cirumstantele? Habar n-am.

Acum ca mi-am realizat visul dintotdeauna sa zbor de acasa si sa imi platesc din banii mei chiria, parca vreau ceva mai maret. Vad pe retelele sociale glumite despre cum devenim adulti fara sa ne dam seama, liste cu simptomele aferente, etc. O fi sezonul? Wtf? Eu inca am 16 ani. Dar ce te faci cu cariera, cu aptitudinile sociale, cu factura de telefon si firigderul?

Si de ce as avea bani, dar n-am timp sa ma duc sa-mi cumpar ceva de incaltat; si de ce-am ramas fara detergent, parca saptamana trecuta am mai cumparat o sticla. Si de ce am si renuntat la lista cu ce as vrea sa citesc pentru ca sta pe podea teancul de carti de istorie si teorie de film? Si, Dumnezeu cu mila, ca si pe alea a trebuit sa le inghit pe repede inainte cu apa rece sa nu mi se faca rau. Acuma tre sa le duc inapoi si sa mai imprumut doua teancuri despre studii culturale, antropologie si sociologie 2.0. Pe care o sa le citesc tot in trenuri, autobuze, pauze de pranz.

Desi am 16 ani, trebuie dintr-o data sa ma gandesc ce ma-sa fac cu masterul. N-am bani sa-l fac in angliaterra, parca m-as duce in Danemarca/Suedia ca cica-i moca, dar ar trebui sa apelez la limbajul trupului sa ma intretin, intrucat in suedeza nu stiu sa zic decat sandwich si multumesc, iar in daneza raman la copenhaga.

Si pana la urma, daca ma ingrop, ca o sarma suparata ce sunt, si mai rau in cele 3 straturi de patura, incep sa ma gandesc si mai mult: pana la urma eu ce vreau sa fac in viata asta? Si-apoi ma uit pe pereti, ca nu stiu sa raspund la intrebari de genul, n-am terminat facultatea, n-am pregatire intelectuala sa ma avant intr-atat de departe in strafundurile fiintei umane si sa ma lupt cu toate balariile care inoata pe acolo, sa gasesc raspunsul ala stralucitor in forma de stea si sa-l aduc la suprafata.

Imi place sa citesc, sa ma uit la filme, sa ascult muzica, sa mananc paste si ananas si rosii, imi place sa fumez si sa mananc ciocolata si inghetata si cheesecake si cozonac si imi plac parfumurile si uneori hainele scumpe si imi plac inelele din sticla si James Jean si imi place vodka si sexul de care ar fi el si imi plac noptile dar nu diminetile. Acuma sa-mi spuneti voi, care sunteti adulti si echipati pentru descoperirea adevarurilor supreme, ce sa fac.

Ca eu nu stiu point blank.

Pana una alta, parca simt eu in adancul inimii mele ca n-am inca sanse marete si mai bine m-as resemna cu statul in pat ca o sarma suparata. Macar e cald aici.

Buletin inca posed dar toata lumea se uita crucis la el, unde mai pui ca n-are data nasterii decat in cnp si sa-i explici unui munte de bouncer in pragul pubului cum vine chestia cu cnpul nu e prea usor. Am incercat, intrucat arat de 16 ani si cateodata au tendinta sa ma tina afara din locurile pentru adulti. Plus ca aici n-am vazut sa se dea credit doar cu buletinul. Asa ca nu-mi foloseste la nimic.

In consecinta, tre sa-mi fac alt pasaport. As putea sa ma duc in tara intrucat teoretic granita pot s-o trec cu mana in buzunar (fiind un fel de cetatean UE in devenire). Sau as putea sa folosesc serviciile consulare ale ambasadei Romaniei la Londra. Dar ma costa cat un bilet de avion. Poate mai mult daca am noroc la bilet. 90 de lire cu programare intre luni si joi si, daca am noroc, vreo 2 drumuri la Londra. Daca nu, vreo 5. Banii mi se par o caruta, pe langa faptul ca abia astept sa experimentez amabilitatea si eficienta functionarilor publici romani with a London twist. Si-apoi birocratie romaneasca in combinatie cu din aceea britanica.

Ma gandesc totusi ca e prea multa munca pentru un pasaport romanesc care nu-mi aduce nici un beneficiu nici aici, nici acolo. Parca imi vine sa ma marit, fie si de forma, cu vreun englez oarecare. M-as alege cu un upgrade la pasaport, taxe mai mici si ajutor social. Si vreo zece mii de burse la care acum n-am dreptul. Si daca mai bag si un copil in ecuatie (si-asa e fenomen curent pe-aici) imi plateste statul si casa si caldura si mancare si lapte praf.

Mai are rost sa ma chinui, zic?

Cred ca e plictisitor sa incep fiecare post cu ‘au trecut x zile de cand n-am mai scris’. Dar probabil ca x reprezinta vreo luna in ecuatia asta. Aproape ca m-am lasat de interviuri in favoarea umplutului de rafturi si datului de rest cu bunaziua si un zambet ca bonus. Sacosa numai daca se doreste, nu o bagam clientului pe gat ca ne costa si pe noi si pe mediu.

Asta inseamna ca dupa vreo luna jumate de cautari disperate (uite-o rima) mi-am gasit de lucru in marea si minunata britanie. Ceea ce va dorim si dumneavoastra. N-o sa duca la vreo cariera stralucita, e doar un magazin care atrage multe babe si mame tinere, pe langa o poulatie destul de viguroasa de hoti. Dar e ok, daca as forta putin nota as putea chiar sa zic ca-mi place. De mai bine de o luna lucrez acolo si gheata nu s-a spart dar s-a topit usurel. Vanzatoarele de profesie sunt amuzante cateodata si colegii mei de 17+ sunt chiar in regula cand nu ma calca pe nervi. Se mai ciocnesc personalitatile, nu doar paharele si vazele.In restul timpului umplem cu entuziasm rafturile cu te-miri-ce, asteptand nerabdatori oaza pauzei de pranz si ocaziile pauzelor de tigara. Cand avem tigari. Suntem frumosi, in tricourile noastre polo, albastre si deja tocite de cutii, ambalaje si sacose. Desi magazinul nu-i deschis decat de vreo 2 luni.

Pe ecusonul meu scrie Sabrina Sales Assistant. Dar stafful stie ocazional ca de fapt ma cheama Sabina. Ocaziile-s rare totusi. Am primit si aprecieri si incruntaturi. Am dat si restul gresit de cateva ori. Am primit si un buchet de flori de la un client. Se intampla destule. Ne descurcam.

De foame nu mai mor, dar tot saraca sunt. Taxele sunt naspa si ma descurajeaza, transportul ma usuca (20 de lire pe saptamana e cel mai ieftin) si ma obliga sa ma trezesc devremeeeee, ceea ce doare. Am inceput sa explorez posibilitatile cele mai bune de a dormi in autobuz. Unele au suport pentru cap si e bine, in altele imi pot intinde picioarele si in cel mai rau caz ma sprijinesc de geam care vibreaza si mai ies si cu vanatai. Ma trezesc fara efort chiar inainte de statia mea. Nu-mi place nomadismul si ma enerveaza faptul ca ma urc in vesnicul autobuz care ma lasa mereu in acelasi loc. Cateodata imi vine sa ma urc intr-un tren oarecare si sa ma opresc unde vreau eu. Dar in ultimul timp e control in trenuri si amenzi nu-mi permit.

Ma mai gandesc la acasa din cand in cand dar nu stiu de ce nu mi-e dor. Am avut senzatia acum cateva zile ca am auzit o manea intr-un autobuz si culmea chiar in romaneste. Sper sa nu fi fost. Incep romanii sa vina si aici. Incep sa apara stiri in ziare despre romani. Pe ultima am apreciat-o, scria in titlu tigani (si nu romani), sper ca se pricep mai bine sa perceapa diferenta dintre nationalitate si origine. Glume cu est-europeni sunt pe toate drumurile, dar nu ma deranjeaza. Se stie ca le fac cu dragoste. Est-europenii le conduc autobuzele si afacerile de succes. Si est-europencele ii fac fericiti. Si le toaca banii ocazional. Eu ma rezum la prima functie.

In rest am racit si nu mai am tigari. Tre sa-mi cumpar. Si ar trebui sa slabesc putin, mancarea de pomana ingrasa.

Acum ma cheama datoria. Prima mea tura de 8-9 ore si deja cred ca o sa pic din primele 3. Dar nu ma plang, macar pot sa continui sa-mi platesc singura chiria.

Viva la independencia siempre!

Si m-am dus frumos la interviu, imbracata office. Ba nu, s-o iau de la capat. Interviul l-am avut intr-un orasel din ala desprins din filme, la 20 de minute de aici. Pentru asta am luat un autobuz care o ia invers prin toate satele si vreo cateva orase – si face drumul de vreo ora. Asa ca scoala-te devreme, ajungi in oras, du-te-n alt oras.

Din prudenta extrema, am ajuns mult prea devreme. Nu mancasem de dimineata si din cauza unei raceli transfomate acum in infectie la plamani vocea mea suna minunat, cam ca un saxofon ruginit. Si pentru asta am zis sa ma duc la Gregg’s, o varianta englezeasca de Fornetti, sa-mi iau o fiertura de frunze cu lapte si ce s-o nimeri mai ieftin de rontait. A castigat o gogoasa cu gem de 32 de p. Ma asez pe o banca, in pantalonii mei de afaceri si bluza mea de afaceri si fata mea de dimineata. Intind instinctiv buzele spre paharul de ceai, simt fluidul deplasandu-se spre buzele mele dar pana sa ajunga acolo doua picaturi cu mare potential cromatic curg din capac si ajung pe bluza mea. Ce sa fac? Sa ma intorc n-am timp, sa-mi cumpar alta bluza n-am bani. Asa ca imi scot cartea si ma apuc sa mananc si gogoasa.

Apoi ma urc in autobuz. Acelasi itinerariu il mai facusem o data la un alt interviu esuat, cu poveste lacrimogena si lipsa de tigari. Uite si statia in care m-am smiorcait la telefon ca o fata mare ce ma aflu. Dar astazi parca e ceva in aer. Astazi parca n-am nimic de pierdut. Si deci ajung eu la locul cu pricina, intreb de tanti cu pricina, sunt luata pe sus si dusa intr-o camera goala cu 2 scaune. Super, imi zic. Si interviul incepe cu intrebarea ‘deci…spune-mi cate ceva despre tine’ care de fapt nu e o intrebare. Si ma enerveaza la culme. Pai, sa zic ca ma cheama sabina, ma uit la filme ciudate, beau vodka cu cola, citesc in autobuz, ma spal pe cap in general la 2 zile iar dus fac o data sau de doua ori pe zi. Aaaa, a mi se scuza pata de ceai. Jur ca bluza era alba de dimineata cand am pus-o pe mine.

Radem. Se sparge gheata. Si apoi vorbim despre Italia, despre clubul de golf, despre un tort aniversar. Si radem. Wow, e bine, nu? Vine si tanti manager, se asaza pe un scaun si vorbim. Si rade si ea. Si apoi peste 10 minute ma duc intr-o camera, imi pun uniforma in brate  (un tricou albastru cu sigla lor) si imi zic sa vin luni la 2. Calumea.

Adica am un job, nu?

Tare.

Mai vreau unul.