Fara avertisment prealabil, mi s-a facut un dor dintr-ala monstru de vara asta. Vara asta eram cineva, aveam o fata, un suflet, ambitii, dorinte si gusturi. Aveam si timp liber. Acuma nici macar fata nu mai am, am ramas cu aia din buletin. Mi se pare destul de trist. Parca asa…nu?

Cred ca am mers aproape 24 de ore cu un vagon mutat de la o locomotiva la alta, cu controlori de trei, patru natii. Ne-a fost cald, am zis bancuri, povesti, am mancat numai porcarii si am adormit intotdeauna cu travka in urechi. Unii in bratele celorlalti. Am citit, am scos capul pe geam, am sperat sa ajungem mai repede, sa facem un dus cu altceva decat servetele umede pentru funduri de copii.

Si poate pare o naratiune falsa si magmatica si de neinteles. Dar atunci cand scoteam capul pe geam la apusul soarelui si cand luminile intrau una intr-alta si la randul lor imi intrau in ochii obositi de imaginea acelorasi canapele de piele de tren, imi simteam inima batand. Si nu stiu ce-am pierdut de-atunci. Arad si Budapesta si-apoi Bratislava si Brno, in imagini taioase, inundate de curentul ala parca tot fierbinte si incadrate de rama de la geamul cu atatea urme de maini[...]

Transpiram.

Si-apoi am pierdut sirul strazilor in Brno. Se poate sa fi fost noapte sau zi, dar cred ca era destul trecut de miezul noptii. Si urmatorul tren mai era abia la sapte. Am vizitat strazi si vitrine si fantani arteziene, piete si piatete, exterioare de catedrale si turnuri cu ceas. Pe la 3, 4, poate sa fi fost chiar cinci. Si-apoi ne-am intors in gara si am citit ziare internationale, am mancat sandwichuri cu ton si curcan si am facut cearcane asteptan pe dale mari de piatra sa vina trenul.

Ce-am mai baut, ce-am mai fumat, ce filme am mai facut, nici nu mai conteaza. Nu?

Ah well…