Bucurestiul e indubitabil (vai ce vocabule pe capul meu!) capitala Romaniei – capitala culturii, istoriei si nu in ultimul rand a taraniei. Da, cliseu, cliseu – dar chiar faptul ca e o afirmatie cliseica nu-i scade cu nimic din valabilitate si aplicabilitate.

Surprinzator sau nesurprinzator, prin ochii mei (care au vazut mai mult sau mai putin cam toata Romania), capitala noastra draga oglindeste foarte bine niste realitati si valori (sau antivalori – dupa caz) autohtone. Se poate sa sara vreunul cu argumentul la gatul meu si sa-mi spuna ca in final, fiecare asezare rurala sau urbana reprezinta Romania foarte bine – nu primesc. Si sa va spun de ce.

Pentru ca, in primul rand, Bucurestiul e cel mai mare, ergo are cel mai mult loc sa adune o suita intreaga de specimene. Are loc sa adune o colectie intreaga de inflente – de la Sharbekul din Lipscani pana la Oracle din Europa House.

Tocmai imbinarea asta haotica de Orient si Occident spune multe despre Bucuresti, Romania si romani in general. Felul in care le sintetizem intr-un kitsch cu pretentii ne caracterizeaza in mare parte ca natiune. Pentru ca asta e Romania actuala, oricat i-ar durea pe unii s-o auda: un balcanism de calitate indoielnica, insa cu pretentii europene – pretentii dealtfel sustinute intr-un fel sau altul de anumite interese exterioare. Poate suna a generalizare penibila, dar se confirma cu o singura privire pe orice strada din Bucuresti – infrastructura, arhitectura, combinatii vestimentare, publicitate, muzica, masini, comert si lista ar putea continua la infinit.

Si nu ca Bucurestiul nu are sau nu poate. Bucurestiul in sinea lui se screme sa se scoata cumva, dar nu-l ajuta nimeni.  Ceea ce vine sa sublieneze inca o (non)valoare pur romaneasca, si nume ca avem cu ce, dar cu promovarea stam prost. Sa o luam la nivel de analogie – patrimoniu cultural si istoric sa tot fie, potential turistic cu un minim efort sa tot fie, potential cultural si educational sa tot fie. Doar ca minimul efort se ascunde, speriat, sub hartii, prin birouri de ministere, directii, agentii, comitii si comitete. Intre timp, fondurile (care, sa fim seriosi, ar exista) o ard dubios cu niste bisnitari care ne conduc si ne administreaza. Doar in mod prezumtiv. Lucrul asta ilustreaza (ca ziceam ca o luam analogic) lipsa de interes pentru a promova valori, care de multe ori (chiar de cele mai multe) isi fac o educatie si o instruire pe banii lor sau pe bani privati. Vorba aia, olimpici avem cacalau, artisti asemenea, oameni de stiinte, informaticieni, medici si alti ilustri curg pe Dambovita. Doar ca mai sus mentionatii se vor duce in Canada, Germania, State, Anglia (s.a.) sa se definitiveze/afirme. Sau putrezesc pe aici, din dragoste de patrie, ca si cladirile din Lipscani pe care nu le valorifica nimeni.

Un alt capitol care arata cu degetul unele realitati e traficul. Greoi, nasol, neoptimizat, incurcat, innodat, sugrumat, suferind. Daca nu v-au plictisit analogiile (si daca v-au plictisit, pana la urma), sa va zic ca mie imi pare ca lucrul asta reflecta atat de mirobolant de bine cat de greu e sa ajungi cineva in tara asta – traficul la nivel figurativ (pe scari, ierarhii, pozitii si altele asemenea) e monopolizat de niste neni care fac legea. Restul oamenilor mari sau mici isi petrec vietile pe la semafoare si prin statii. Si, daca prin putin noroc ajung undeva, le taie vreun idiot fata si raman cu parbrizul murdar si capota sifonata.

Sunt o mie de astfel de aspecte care se vad cu ochiul liber si poate o sa mai continui cu ele intr-o zi cu soare si cu chef. Esential e ca se pot vedea cu ochiul liber de la Intercontinental pana in Salajan. Ca o sa le schimbe cineva, vreodata, am incetat sa cred. Cine, eu? Ha, ha. Ha!

Paradoxal, totusi, Orasul asta ramane o iubire cu nabadai. Pentru mine si alti nebuni asemenea mie.

P.S.: Si Trecatorul a scris ceva pe tema asta. Bine, de mai multe ori, dar ar fi sinucidere sa ma apuc sa le caut pe toate acum.