Nu ai nici o problema sa dai drumul din mana povestilor atunci cand pentru tine s-au terminat. Pana la urma, e si normal ca atunci cand ti-ai epuizat rolul sa te retragi, altfel te consumi aiurea si fara nici un rezultat.

Iti vezi de treaba ta, pana la un punct cand vrei sa stii cum s-au incheiat socotelile fara tine si dai un telefon. E inchis. Iti zici ca nu te mai priveste si mai tragi de tine o saptamana sa nu apesi pe butonul verde.

Trece o saptamana jumate si mai apesi o data pe butonul verde. Poate l-a deschis. Nimic. Te oftici, oarecum. Dar are tot dreptul. Ultima data tot tu i-ai inchis telefonul in nas cand voia sa mai vorbeasca doua minute cu tine. Asta e, a trecut ceva timp de-atunci.

Baai, stai ca are si fix. Paginile tale aurii sunt de-acum 5 ani, nu mai sunt actuale, s-a schimbat si prefixul de atunci. Dai doua taste pe net, intr-o doara si-l gasesti. Numarul. Cum puteai sa-l uiti? Il retinusei de prima data cand ti l-a zis, ca avea repetitia aia destul de logica de cifre.

Suna. Suna vreun minut, nu raspunde nimeni. Ramai acolo in telefon, uiti de tine si de tonul care se tot aude pana e inlocuit de sunetul violent al ridicarii receptorului si un “bai, luati oala aia de pe foc ca da pe-afara”. Apoi un alo oarecum iritat, zgomot de fond si liniste din partea ta. Alo? Cine ma-ta esti, ca numa’ acuma n-aveam chef de telefoane anonime!

Vocea e aceeasi. Nu s-a schimbat deloc. O recunosti, cu inflexiunile alea pe care le capata cand are nervi, dar si cu un ton ascuns de curiozitate pe care il uitasei, dar ti l-ai adus aminte. Pui pariu ca-s putini oameni care stiu sa-i descifreze vocea asa ca tine. Si inchizi.

Te-ai amestecat un pic in povestea aia de care nu stiai cum s-a terminat. Te-ai amestecat in viata pe care o parasisei cu ceva timp inainte pentru simplul motiv ca nu-ti mai gaseai logica in ea. Dar povestea a ramas aceeasi, cu final in coada de peste, peste pe care e greu sa-l prinzi cand l-ai lasat sa alunece acum ceva timp. A trecut un an si ceva. Poate mai bine. O fi fost alcineva in locul tau, pe fotoliul de langa telefon… Poate.

Stai pe canapea cu fata in sus, cu telefoanele in brate si cotorul gros al Paginilor Aurii te inteapa in spate. Dar nu observi. Te gandesti la milioanele de scenarii care s-ar fi putut derula de cand ai trantit usa. Nu simti ca ti-e dor, nu simti ca ti-e sila, sau ca ai obosit. Pur si simplu te lasi tinut in priza de gandurile care vin de-a valma.

Dintr-o data suna fixul. Te uiti la el ca la un caine care intoarce capul cand in stanga, cand in dreapta. Astepti 30 de secunde si raspunzi. Alo? E liniste la celelalt capat al firului. Alo? Alo? Cine e…?

“Alo, ma auzi? Sunt eu, maica-ta. Vezi sa nu pleci fara sa mananci ca nu degeaba ti-am trimis ciorba pana acolo. Da? Bine, te pupa mama, pa.”

Cine mai stie ce poate sa se fi intamplat…?