N-ar fi asta o tragedie daca scenariul nu s-ar repeta de la facerea lumii pana acum din sapte in sapte zile. Poate ca n-as avea nici o problema daca zilele s-ar numi diferit de fiecare data, dar stiu prea putine limbi pentru numirea lunii ca sa nu ma apuce asa, un soi de disperare tacita in fiecare duminica seara dupa ce am mancat bine, m-am plimbat pe strazi fara tinta si am pierdut notiunea timpului.

Si cu toate astea, maine o sa fie o luni frumoasa sau ciudata. Poate ca o sa fie intunecat si aerul o sa fie inghetat si o sa stea incremenit. Sau poate o sa se ascunda soarele atunci cand voi cobori scarile in spirala si-o sa dau de privirea lui cautandu-ma. Si-atunci o sa fie o luni frumoasa, ca fiecare zi nenorocita din saptamana care se tot repeta. Si se repeta, si se repeta, si se repeta.

Visez la camera aia in care vedem pe intuneric si ne privim si radem pana adormim. Visez sa adorm tot in bratele alea. Visez sa ies de sub dus sub aceeasi privire care era pe intuneric. Visez la holul ala pe care nu e niciodata luni, si unde nu tre sa incalti decat pentru iesire la o plimbare pe sub frunze.

Dar pana una, alta, maine e luni si prea mute alternative nu-s.

PS: Nu mai pot sa scriu pe blog. Ce boala-i asta?

PPS: Ma obsedeaza melodia asta.