“La urmatoarea piesa sper ca stiti versurile…”

Dupa ani si ani de soundcheck, cu batut in tobe, agitat de corzi, bagat si scos fire in mufe, in prize, “mai tare la voce”, “bai, asta nu merge”, supa niste acorduri din Smells Like Teen Spirit care nu stiu cum mama lor sunau tare aiurea, cica sunt gata sa cante.Cum cine, bai nesemnificativilor! O trupa de rock deloc cunoscuta, careia, sincer, nici nu-i mai stiu numele. Ceva cu O si L. Dar ce conteaza? De ce sa ne amestecam in aspecte asa triviale ca numele? Cu adevarat important e cum au cantat, nu cine a cantat.

Au inceput instrumentele. Ca orice no-name. Nimic special, nimic cantat perfect, macar. Dupa cateva acorduri, apare pupaza-sefa. A se citi, daca tineti neaparat, vocalista. Dar eu as ramane la pupaza, totusi. Si incepe ea sa urle si sa danseze pe acolo cu patos, cu capul pe spate in extaz, cu dintii stransi cand versurile coverurilor graiau ceva nervos ca “breaking the law”, cu ochii impaienjeniti de durere cand versurile emanau durere. You know, the usual thing.

Si la un moment dat, cand ne distram si noi foarte tare si puternic, graieste duduia cea simtiotaore una de-am murit de ras: “La urmatoarea piesa sper ca stiti versurile. Ca eu nu le stiu.”

Si-apoi pe langa ce ras ne-a produs urmatoarea intamplare, ce-a fost la inceput a parut chicoteala penibila. Scoate domnisoara rockaritza un caietel cu floricele si cu colturile indoite, tipic liceenesc, si incepe si canta de pe caietel ia ghiciti ce. For Whom The Bell Tolls. Dar asa cu o afectare de parca versurile din inima ii rasareau, si nu din caiet.

Bineinteles, asta nu a parut sa afecteze pe ceilalti rockerihippiotipunkerigothici care se indeletniceau cu un pogo, ca pe orice vreme, ca in orice situatie.

Si asta fu o (mica) parte din Sinaia Forever pe care o voi povesti cu urmatoarele ocazii si cu urmatoarele ratii de chef.

Later edit: Luci a mai pus niste clipuri pe aici. Si mi l-a dat si mie pe cel cu pricina, pe care l-am plasat mai sus.

Astazi ne jucam de-a valorile

Sa fii bun. Sa daruiesti. Sa iubesti. Sa reusesti. Sa excelezi in toate domeniile. Sa stii, sa poti. Sa emani inteligenta, caldura, iubire. Sa nu furi. Sa nu vrei ce nu poti avea. Sa nu calci pe scurtaturi. Sa nu-ti pierzi cumpatul.

Suntem antrenati de mici pentru o lume utopica. Sa nu fi rau. Sa-ti imparti lopatelele si galetusa cu toti copiii la nisip, mami. Hai sa ne dam jos din leagan sa se mai dea si alti copii, mami. Imparte ciocolatica si cu vecina, puiut, ca si ei i-e pofta.

Apoi la scoala. Doamna invatatoare ii ridica in slavi pe toti cei buni si la abecedar, dar si la matematica. Doamna invatatoare spune mereu ca e mai bine sa citesti basme decat sa stai sa te cocoti prin copaci.

Mai tarziu, la scoala. Sa nu copiezi. Sa fii corect cu tine insuti. Sa faci toate temele indobitocitoare, ca pentru tine le faci. Sa inveti tot la chimie. Sa fii cel mai bun in clasa. Sa ajuti batraneii sa traca strada. Sa imparti un sandvis cu cine n-are. Sa nu vorbesti in timpul orelor, sa respecti pe profesori si pe cei mai mari si mai experimentati ca tine. Sa faci munca voluntara. Sa mergi la tone de olimpiade si sa iei tone de premii. Sa nu te lauzi si sa fii modest. Sa nu vrei prea mult. Sa nu te dai in spectacol. Sa nu iesi in evidenta. Sa stai in banca ta. Sa stii sa taci si sa-ti tii parerea pentru tine.

Iti sunt bagate toate chestiile astea in cap pana iti ies pe nas, ca si cand societatea de azi functioneaza dupa ele. Ca si cand in societate regulile raman aceleasi.

Evident, cele mai multe presupuse valori mai sus citate sunt pur umane si teoretic ar trebui sa se afle de la sine in sange. Mai sunt si cateva exceptii, rezultate ale prostiei si indoctrinarii unora, dar alea ies din discutie. Atunci cand societatea e alterata pana-n maduva, valorile ei isi pierd orice semnificatie si devin masinale, absurde.

Problema e ca vremurile s-au schimbat si categoric nu esti cineva in societate daca te pricepi la fizica cuantica. Categoric nu esti cineva daca esti modest si tii capul plecat. Categoric nu merita sa imparti orice cu oricine, ca mai apoi sa te trezesti cu pumni in figura.

Dar de ce ne prefacem ca traim in societatea ideala si totul e perfect daca promovam dragostea in scoli? Ce daca dragostea e “cel mai nobil sentiment”? E monstruos sa o promovezi doar cu vorba, gol, mecanic, unora care habar n-au de capul lor. De ce ne prefacem ca idealurile noastre exista in realitate si ca putem fi oameni la orice ora din zi si din noapte?

Nu stiu “batranii” cum sunt, dar stiu si recunosc deschis ca noi, astia mai mici suntem majoritatea timpului robotizati. Ne permitem sa fim oameni din cand in cand, cu masura. Si nu stiu de ce pretindem ca am fi altceva.

Pentru ca da, a fi e un lux. A avea e problema in societatea de azi, dupa cum zicea (oarecum) si Radu Iliescu aici.

Epopeea femeii devenite peste noapte grasa

Se uita in oglinda si nu i se pare ca s-a ingrasat prea mult. Femeia e putin dolofana, ca doar, na, si-a permis si ea in concediu sa manance din cand in cand la restaurant. Iar cand manca de la supermarket, tot isi permitea sa ia o marca mai scumpa si o cantitate mai mare. Pana la urma stransese bani pentru concediu de acum doi ani si chiar a vrut si ea sa se rasfete putin.

Se intreaba cum mama naibii se tot ingrasa, desi salariul ei nu e prea mare, e singura si trebuie sa intretina apartamentul pe care ai ei i l-au facut cadou, e adevarat, cu mari eforturi si pe care nu vrea sa-l vanda. Nici macar sa-l inchirieze. Are si ea mandria ei de femeie independenta si mai nou…grasa.  Si din salariul asta nici nu apuca sa-si cumpere o ciocolata si-o inghetata ca se termina. Renunta la dileme si intrebari si se uita din nou in oglinda.

Ei nu i se pare ca arata rau, e putin mai implinita si in plus fata de asta, a mai crescut cu un numar la sutien. A trebuit de curand sa-si cumpere si a intrebat cu voce mai sigura si parca volum dat mai tare de un sutien pentru marimea ei. Nici n-are prea mare respect de sine, cum ar zice unii, sa vrea sa slabeasca pentru ea.

Problema ei capitala e ca aproape niciun cap nu se mai intoarce dupa ea. Inainte se obisnuise cu privirile barbatilor intai urmarind-o fugitiv. Apoi a vazut ca insistau si chiar isi lasau privirile sa se prelinga prin decolteul ei(care acum era mai bogat, dar nimeni nu parea sa observe detaliul acum ca era grasa) si de-a lungul picioarelor relativ lungi si nu urate. Odata in metrou a observat un barbat fixandu-i atent gleznele si apoi gatul. La inceput, s-a simtit oarecum insultata ca nenorocitul nu observa ce era mai evident, dar apoi s-a consolat cu gandul ca are glezne si gat mai speciale.

A cheltuit trei salarii stranse pentru un dulap nou in dormitor ca sa-si ia doua perechi de pantofi cu bareta pe glezna si cateva lantisoare (unul din aur, celelate doar placate) finute care sa-i accentueze trasaturile iesite din comun. Dupa episod a vanat orice privire care ar fi cazut vreunui barbat pe ce se chinuise ea sa accentueze. Apoi cand s-a dat batuta cu barbatii, a vanat orice mic gest de admiratie sau macar solidaritate al vreunei femei care sa-i confirme macar cheltuiala. Nimic. A fost depresiva doua luni dupa asta si si-ar fi dorit sa-si permita sa arunce pantofii cu bareta aia oribila, dar asa ceva se intampla numai prin filme, ea chiar n-avea bani de altii.

S-a hotarat. Isi vrea silueta inapoi. Se gandeste chiar sa ajunga mai slaba decat era inainte, exact asa cum arata prezentatoarele alea de la meteo. I se pare si un avantaj financiar, o sa manance mai putin si banii ramasi o sa-i stranga pentru niste haine pe noua ei masura. In graba ei haotica de a slabi, uita ca prea putine haine o mai incap si ca totusi in perioada asta de tranzitie n-o sa se poata duce la servici in camasa de noapte.

Cosul ei de cumparaturi contine iaurt degresat la maximum(are nevoie de calciu, sa nu se trezeasca totusi slaba si cheala). Batoane de slabit care se presupune ca inlocuiesc o masa. N-o incanta prea tare ideea, ii place sa simta ca mananca, nu sa se joace de-a batoanele. Dar ii e dor sa intoarca cineva capul dupa ea cea veche. Pune in cos mere, morcovi, lamai, rosii si o cutie de crema de branza light. Paine? Ii e pofta de o felie mare si pufoasa, unsa cu unt. Si blestematii de capitalisti baga in tevi miros de paine proaspata ca strategie de marketing. Injuratul nu ingrasa, asa ca isi varsa nervii pe strategia lor de marketing. Isi cumpara in schimb orez expandat pe post de paine. O s-o manance cu crema de branza extra light fara niciun gust. Isi mai ia doua cutii de pate de post si un borcanel de castraveciori murati. Pana la casa da de o promotie cu degustare la mezeluri. Inca una la icre. Inca una la ciocolata. Strange din dinti si trece pe langa cu o moaca victorioasa, dar crampe in stomac. Ultima promotie o doboara. Paine! Unsa cu unt, ca nu poti da painea asa goala, chiar daca ei ii faci promotie. Gusta din toate trei felurile expuse si merge la casa.

Plateste cu cardul si cu lacrimi in ochi. Iar depresie. Drept consolare, isi ia in drum spre casa de la chioscul de langa gura de metrou o ciocolata.

De maine o sa slabeasca. Sigur o sa slabeasca.

Cum s-a transformat mersul la ai lui in petrecere

Ma asteapta jos. Intarzii, ca de obicei. Ma duce la o presupusa plimbare prin partea veche a orasului. Din senin, imi propune sa mergem la ai lui. Incep sa ma eschivez si sa ma fastacesc, dar ce era sa fac…?

Intram intr-un restauran/pizzerie pe presupusul motiv ca luam si noi un suc. Ma gandeam ca totusi e prea scump sa cumperi sucul din restaurant, dar pana sa-mi enunt gandul, apar. Nu ai lui, ci ai mei, ai nostri.

Petrecere supriza…

Moment in care m-am blocat. Flori, pupaturi, pahare, pachete, pungute, baloane, chestii din alea in care sufli si fac ditamai harmalaia, boxe, farfurii si mie inca imi tremurau mainile si dupa o juma de ora. Am insistat ca totusi mai e pana la ziua mea, dar m-au contrazis, au spus ca nu suntem in niciun caz pe 22, ci de ziua mea. N-am avut calendar si i-am lasat in pace.

Totul a fost planificat de acum mai mult de o luna si eu n-am banuit nimic in genul asta. Desi am nas pentru asa ceva si am mirosit cateva mici detalii, nu m-am gandit nici in ruptul capului ca o sa se intample asta.

Iar acum uitandu-ma la pozele de ieri, ma sperii de cat m-am facut. Ma uit si la muntele de ciocolata (printre care si bomboane cu vodka!) din dreapta mea si e cam greu sa nu zic “neaah…”.

P.S.: Mi-au pus lumanari din alea care se reaprind pana te plictisesti si-ti vine sa bagi degetele-n tort. Dar eram prea binedispusa. Si aveam si gin la bord.

Am primit leapsa. S-o fac…?

Hai c-o fac. Leapsa, nimic altceva. E primita de la surubelnita-trifoi.

Aista mi-i telefonul, suna cu Trooper (Strigat) si e pe Orange. E telefon de sex feminin, pentru ca are toane si cateodata il apuca sa vibreze asa de frenetic incat nu-l mai opresti decat daca ii scoti bateria. Cateodata isi pierde acoperirea cand ti-e lumea mai draga. Si de-aia il bat cu sadism si nerusinare. Mai am unu’, dar are displayul spart si il folosesc doar pe Cosmote. E tot un Motorola mai vechi, cu clapa dar nu-l gasesc acuma si mi-e lene. Ca de obicei.

Leapsa merge mai departe la Luci(daca vrea s-o faca, eu stiu ce telefon are, vorbim la el in fiecare zi), Emma (sa mai zica si ea ceva cu aceasta ocazie, ca tacerile ei ne doare) si la Krossfire. Ca la altii nu ma pot gandi.

De ce?

Pentru ca in ochii tai gasesc orice-as avea nevoie, fara sa trebuiasca sa scotocesc. Pentru ca atunci cand ma iei in brate reusesti intotdeauna sa ma linistesti, dar sa ma si aprinzi la maxim. Pentru ca ai un mod ferm in care ma tii de mana mangaindu-ma in acelasi timp. Pentru ca fara tine nu concep nicio zi, niciun zambet, nimic, nimic. Pentru ca stii ce vreau inainte sa scot vreo vorba. Pentru ca ma simt acasa doar cu tine. Pentru ca mereu ma surprinzi… Pentru ca stii sa fii subtil fara sa minti vreun pic. Pentru ca nu m-as plictisi vreodata cu tine. Pentru ca sunt sigura ca daca n-ai fi tu, n-as mai fi nici eu. Pentru ca stii sa faci din cer o statie a traseului 5. Pentru ca vreau copii cu tine ! Pentru ca ai principii si stii sa te tii de ele. Pentru ca stii atat de multe lucruri de care eu n-am habar. Pentru ca saruti perfect. Pentru ca ma ridici in brate si ma invarti cand nu e nimeni pe strada. Pentru ca stii sa privesti, sa vezi, sa asculti si sa spui. Pentru ca ai pielea fina. Pentru ca nu uiti niciodata nimic. Pentru ca ma duci pe unde n-am fost niciodata, la propriu si la figurat. Pentru ca e ziua noastra in fiecare zi. Pentru ca eu iti spun dragoste, iar tu imi spui iubito.

De-aia te iubesc.

Desi nu merit.

Later edit: si pentru ca ai parul mai lung si mai frumos ca mine.

Fost-am dusa la primarie

Si cum era in bancul ala: Fura si primarul si prefectul…

La inceput, am dat mana cu dom’ primar. A zambit un pic American style si cand i-am zis de unde sunt s-a uitat in alta parte si a aruncat un “ne-am mai vazut noi” in timp ce se indrepta grabit mai departe. Haide sa muriti dumneavoastra ca ne-am mai vazut. Poate in visele de tanar idealist in care eu reprzentam idealul. Sau ce?

Apoi tot dumisale s-a apucat de vorbit. Despre ecologie, despre subiecte generale, numai generalitati din capitolul batutul campilor, despre importanta pentru mediul (atat inconjurator cat si urban) a mersului cu bicicleta, despre placerea incomensurabila a dansului de se pedala vesel pe doua roti nemotorizate (da, sigur. si sa stea jeep-ul degeaba?) si asa mai departe si mai incolo.

Dupa dom’ primar a urmat o pupaza. Absolutamente lipsta de orice fir logic, orice gramatica (nu conta a carei limbi, dar macar sa fi avut!), orice idee, orice reper in spatiu si timp. Nu neg, si eu mi-s la fel. Dar totusi era o adunatura aproximativ publica, desi restransa de comitete si comitii, iar un pic de intelighenta artificiala sub forma unui plan de idei aruncat pe o foaie nu ar fi stricat deloc.

Si pentru ca am pomenit de pupaza, erau vreo doua asemenea exemplare in sala de protocol a primariei. Plus o cucuvea, o vrabiuta speriata si o bufnita(asta fiind un compliment, cu felicitari). Si eu, care sunt o vulpe, un sarpe si un porumbel in combinatie (adica:aplauze, va rog!). Glumesc.

Au urmat slide-uri peste slide-uri, informatii burdusite una langa alta, chinuite de le dadea sangele pe nas, dar le-am asimilat, asa in forma lor chinuita vai de mama ei.

Apoi au prezentat astia o minune de proiect urbanistic, adica Civitas-ul la nivel de aproape implementat-care e acum la noi in stadiul de pickhammere, pavele, lovituri de baros si praf. Minunatia asta care ar schimba fata orasului, depinde totusi de populatie. Adica o sa fie ciuciu(adica doar o bucatica mica, deja in constructie), la cata informare este pe la noi…

Pauza de cafeluta, dupa cum a zis pupaza-sefa a fost o incantare. Ca na, a fost pe moca si cum sa nu savurezi asa ceva? Sa fii tampit. Mai ales in postura de cucuvea, care a bagat la aparatul digestiv platourile pe de-a intregul. Aproape ca m-a speriat, dar m-am gandit ca tanti e din primarie si are experienta la asa ceva.

Cu o juma’ de ora sau chiar o ora intreaga inainte a inceput sa vorbeasca un nenea politai. Avizat in de toate, de la literatura, la mentalitate. Apoi, a recitat din Caragiale, se poate a contesta asa ceva? Ca vedeti dumneavoastra probleme de iluminare. Ca vedeti dumneavoastra con de umbra. Ca vedeti dumneavoastra accident. Ca vedeti dumneavoastra mentalitate, probleme de educatie, campanii de informare. Ca vedeti, spatii verzi si parcari. Ca vedeti, romanu’ tot roman.

Dupa mandra de pauza, a continuat tot domnia sa pana in panzele albe. Si nu-i mai luai cuvantu’ din gura. Atotavizatul s-a batut ca un caine cu cucuvele, bufnite si popandai pe cuvantul din gura sa. Pana la urma n-au murit nici rara avisurile mai sus prezentate, nici domnul politai cu pareri multe si multiple, ci cuvantul.

Si or mai fost niste slide-uri, niste prosteli, doua vorbe (cuvantul murise in lupta), doua felicitari, si asa mai incolo si mai departe. Printre perieri, scarpinaturi pe spate ale unora pentru altii si chiar scarpinaturi pe spate ale unora catre ei insisi, cucuveaua si-a facut simtita prezenta vorbind din toti plamanii la telefon, in timp ce vrabiuta speriata prezenta un slide pe teme de mediu. Apoi tot din toti plamanii, mai cu putere, si-a suflat nasul.

Ca asa cu vorbitul la telefon n-ar fi fost asa ceva iesit din comun, dar macar se mai sopteau si ei, saracii sa se faca ca vorbesc cu vocile din propriile minti.

Apoi am mancat. Bine.

Si acum ma bucur de mapa primita, una faina, albastra, cu stema Ploiestiului prelucrata frumos, cu doua feluri de textura. Pe care abia astept s-o fac cadou.

Later edit: Radiocap citeaza un prieten destept care-i citeaza pe inaintasii Romanului Petre intr-un poem nationalist basc. Enjoy, I did.

Ludoteca

Sa aberam, deci!

Si anume ca sunt prea haotica. Uit de ce e mai important si chiar atunci cand nu uit am impresia ca am uitat si merg pe ideea asta. Ma trezesc ca mi se schimba starile o data pe secunda si nici eu nu pot tine pasul cu ele. Sunt cand prea anarhica si revoltata, cand prea in banca mea, sau chiar pe norisorii mei de unde nu ma atinge nimic. Sunt compusa din prea multe contradictii si tot timpul incerc sa le impac, tot haotic. Banuiesc ca nu e de precizat ca niciodata nu-mi iese, dar iata ca totusi am precizat. Ma agit cand prea mult, cand intru in stari de letargie sora cu lesinul. Imi schimb preferintele dupa starea meteo si cateodata ma sperii. Eu pe mine.

Urasc combinatia de culori alb si rosu. Pur si simplu.

Imi place ploaia si sunt foarte dezorientata. Foarte dezechilibrata, foarte neadaptata.

Mi-e foame de ceva bun si as dori un pic de caldura. Preferabil umana.

Stirile zilei

La Conferinta Europeana pe tema problemei imigrantilor de la Paris, ce a avut loc in data de ieri, 17 septembrie, demnitarii UE au stabilit ca problema rromilor, devenita o adevarata isterie pana in momentul de fata, este de fapt efectul imaginatiei jurnalistilor, o adevarata bomba mass-media.

Toti oficialii, fara exceptie, admit cresterea ratei delictelor de tot felul- de la furtul din buzunare pana la crime oribile, insa pun acest lucru pe seama unei “nelinisti psihlologice in masa” a populatie europene.

“Rromii nu cersesc in strazi, ei isi expun cultura ochiului liber, devenind in ansamblul lor un viu si minunat muzeu popular, din care avem multe de invatat atat personal, cat si la nivel national si european”, declara Ministrul de Externe italian, domnul Gianfranco Fini.

Omologul sau spaniol, doamna Anna Palacio adauga: “Rromii si romanii stabiliti pe teritoriul spaniol s-au dovedit a fi de un mare ajutor atat economiei, cat si culturii. Veniturile pe cap de locuitor au crescut aici considerabil datorita prezentei acestor minunati oameni, carora as vrea sa le multumesc in mod oficial pe aceasta cale.”

Pe langa atitudinea salutara a tuturor oficialilor si a laudelor primite de populatia rroma provenita din Romania, Conferinta de la Paris a avut si alte aspecte, lafel de placute pentru romani. Suma de 1000 de euro platita de catre autoritatile europene drept stimul pentru repatrierea rromilor pana acum blamati, s-a marit pe aceasta cale de 10 ori, dar si-a schimbat insa destinatia. Ea va fi folosita pentru determinarea romanilor de a veni in numar cat mai mare spre statele Spatiului Schengen.

Cum El pe Ea si Ea (fara sa recunoasca) pe El

Dupa trei ani de incertitudini si-au vorbit mult. Ca amici, dar mai treceau din cand in cand bariera asta. Cu cate-o atingere, vorba sau gest. Cu privirea insa, au penetrat mult mai adanc unul in invelisul intim al celuilalt decat si-au spus. Stiau si acceptau amandoi asta, tacit.

Pana cand au adormit unul in bratele celuilalt. Jumatate beti, jumatate adormiti si total luati pe sus de situatia in care se pusesera. Cu asta au sters, fara sa vrea prea mult, limitele amicitiei stabilite de comun acord. Acum limitele au lasat loc neclaritatilor.

E ciudat ca reusesti de multe ori sa te simti mai comod cand ai regulile jocului deja trasate. Cand se sterg te simti un moment liber, apoi e imposibil sa nu-ti dai seama ca intr-o situatie ca asta esti prizonierul gesturilor tale. Orice cuvant poate sa-ti taie capul si orice miscare poate sa te ridice enorm.

Si-au inceput, timid, sa comunice dupa noul cod care i-a luat pe nepregatite. Si-a uitat ochelarii la ea, si-a uitat bluza sub capul lui, pe banca unde dormea. S-au plimbat, impreuna, pe nisip, s-au uitat la rasarit, amandoi cu respiratia taiata, ca fiecare s-o poata asculta pe a celuilalt.

S-au despartit si s-au unit din nou drumurile. S-au alergat cu trenurile din Mangalia pana in Bucuresti. I-a dat inapoi ochelarii, care miroseau inevitabil a parfumul ei. El ii uitase bluza pe undeva pe nisip.

Si-apoi s-au intors din nou la nisip. A vrut s-o sarute de o mie de ori, dar in vorbe si gesturi devenise dintr-o data prea ofensiv la adresa ei. A inceput sa faca din nou pe masculul alfa, a ijgnit-o din nou cu mastile lui imprevizibile. Au dormit impreuna, in acelasi pat, piele langa piele, dupa care in dimineata urmatoare a plecat grabit sa se intalneasca cu trei fufe. Si asta i-a pus capac.

Dupa un timp Ea si-a dat seama ca fat-frumos al ei avusese in sange ceva halucinogene. Tot comportamentul lui schimbat a fost dintr-o data clar. Si totusi lucrurile au ramas undeva in aer, s-au dus si limitele si libertatile, s-a dus orice fel de intimitate si o sa treaca ceva timp pana or sa se salute din nou pe strada.

Dar o sa vina si timpul ala. Il cauta si-l asteapta amandoi, fara sa-si spuna.

Asa a fost mereu povestea.