M-au trezit iar astia cu bormasinile. Indraznesc sa spun ca nu mai suport. Indraznesc sa spun ca-mi pierd mintile. Si viata la bloc e minunata. Cineva a invitat si cateva muste la petrecere.

Stau intr-o camera intoarsa cu fundu-n sus. Azi plec. Bagaje nu mi-am facut, n-am aruncat nici un ochi pe ce ar trebui sa-mi iau. Urasc ziua de azi. Urasc faptul ca plec si trebuie sa ma pregatesc.

Atmosfera e incarcata de faptul ca trebuie sa fac si aia si aia si aia. Daca mai punem la socoteala si bormasinile, traficul (pentru ca e ora de varf si stau fix in centru), iese un total paradis de culori, sunete si senzatii. Ti-e mai mare dragul.

Urasc starea de a fi pe picior de plecare care vine insotita de haos, agitatie. Brusc se schimba universul si-asa fragil de acasa. Si unde mai pui ca acasa nu-i nici macar acasa. Aveam doar starea aia de obisnuinta in care am crescut si-atat. N-am indraznit sa cer stabilitate, dar tot ce-a fost pana acum (chiar provizoriu) se agita, se amesteca, nu-i mai dai de cap.

Sau poate or fi doar hormonii. Insa imi vine sa-mi iau campii. Nu ca am campi, dar asa e expresia. Urasc instabilitatea emotionala la care sunt supusa mai voit sau mai nevoit. As vrea sa ma simt si eu un pic bine. Se poate? A revenit starea de iritabilitate. Si nu e ca as fi usor iritabila, nu. Sunt iritata. Vreau acasa.