Archive for iulie, 2007

Nu e arpacas, e Al Pacino (post de fapt divers si numauita)

iulie 31, 2007

Doliu. Au murit babele, fie-le odihna usoara.

Au murit de cald, de frig (s-or fi bagat pe timpul caniculei in congelator si au uitat sa se scoata), sau de frica. De frica de mine, evident.

Mda, sar la concluzii usor, dar…think about it…nu a mai sarit nici una agil din tufis sa scruteze cu ochii ei micuti, miopi, stralucitori si ageri cu cine ma pup eu. Desi eu ma pup cu cine vreau, indiferent de preferintele si sfaturile babelor, care, intre noi fie vorba, nu prea au gusturi.

Deja ma obisnuisem: inchizi ochii, intinzi gatul si auzi comentarii din stanga-dreapta-fata-spate. Si ti se pare ca te inseala simturile si cineva iti joaca o farsa si ti-a pus un sistem audio in cele patru colturi.

Dar azi n-a mai fost nici macar o baba destinatara de privir malefice, taietoareindoua. Deja incep sa-mi pun probleme si sa fac invsetigatii in domeniu.

S-a racit si e rost de toamna. Vreau toamna. Mi-e pofta de toamna. Apa rece de la robinet curge aproape mai rece decat apa calda.

S-a racit, doamnelor si domnilor. Bate vantul. Aplauze.

Scurt istoric al reusitei in viata

iulie 31, 2007

La sapte luni, al doilea cuvant al fiului meu dupa mama, bineinteles, a fost carte. Ce mandra m-am simtit, am stiut dintotdeauna ca va fi un intelectual. Unde mai pui ca majoritatea copiilor zic mama, papa, pe la 8-9 luni !

La patru ani, baiatul meu nu desena monstruleti, ci incerca sa imite literele si cifrele din ziare. La cinci ani jumate, stiat tot alfabetul si sa numere pana la o suta. La cinci ani si sapte luni, stia deja sa numere pana la 10 in engleza. A dat otate prietenele mele pe spate.

La sase ani l-am dat la scoala. Stia alfabetul, stia adunarea si scaderea, totul era in plus pentru el. Citea deja povesti cu cavaleri si domnite.

La 14 ani a intrat in cel mai prestigios liceu din tara, la cea mai buna clasa de mate-info. Am fost foarte mandra de el.

La 15 ani a sarutat prima oara o fata - a avut pana acum doua prietene.

A terminat liceul sef de promotie, cu media 9, 89.  A intrat la ASE fara probleme.

Dupa facultate s-a casatorit cu a doua lui prietena, o fata foarte dragutica si cuminte si au trei copii: doi baieti (Alexandru si Mihai) si o fata (Andreea).

Acum e in PD si are trei masini, o casa la Snagov si doua pe Valea Prahovei. Baiatul meu a reusit in viata .

Apocalipsa dupa usa(cu Crenwursti)

iulie 31, 2007

Era odata o fabrica de tastaturi la Lehliu-Gara, localitate pe stadionul careia a cantat domnisoara Uni-K cu casa inchisa si 100 000 000 de spectactori inlacrimati. Si ca sa nu divagam, fabrica de tastaturi avea si ea trei angajati sarguinciosi si harnici, proveniti din rude de vita nobila, adicatelea pionieri si secretari utecisti.

Pe langa Gicu si Gheorghel, cei mai mari si mai experimentati dintre ei, mai era si Gionni, mai mic, mai bondoc, mai fraier, dar mult mai devotat slujbei de matriter-asamblor. Cei trei faceau in timpul liber parte din asociatia de cercetare pentru Datul-de-Cap-al-Punctului-G.

Gionni era pasionat, de asemenea, de degustatul de Crenwursti, tot in timpul liber. Avea la parterul blocului comunist ilustru un magazin de mezeluri si cabinetul unui savant nebun, pe numele sau real Leber Wurst, dar toata lumea il stia drept Meister Lieblingsfreizeitbeschaftigung. In fine.

Nu stiu cum se face ca si Lieblingsfreizeitbeschaftingung avea o pasiune pentru crenwursti, insa una pervertita: dorea sa-si faca o armata din ei, aplicandu-le mutatii genetice. Avea in sufragerie o oala mare in care fierbea crenwursti de tot felul, bineinteles cu gene straine si mefistofelice.

A venitsi tornada. Stiti voi, incalzire globala, schimbari de temepratura, fenomene meteorologice ciudate, tornada la Lehliu-Gara. Tornada care, bineinteles, i-a zburat oala cu crenwursti direct in magazinul de mezeluri spre care Gionni s-a indreptat infometat a doua zi dimineata, inainte de munca. A cumparat tot ce insemna crenwurst din magazin, a mancat unul si s-a indreptat spre fabrica ilustra de tastaturi. S-a nimerit ca cel pe care l-a mancat, nu era infestat cu nimic.

Dar ajuns in fabrica, dupa un drum prafuit si obositor, i s-a facut din nou foame. Desi regulile fabricii interziceau acest lucru, practic nu avea cine sa-l sanctioneze pentru ca era prieten la catarama cu Gicu si Gheorghel.

Asa ca si-a scos, baiatul sacosa cu crenwursti si da-i si baga la ghiozdan! Insa in viteza lui furibunda si fomista, i-au mai scata cateva bucatele pe banda pe care rula tastaturile menite verificarii, ce urmau sa ajunga in state ca Brazilia, Cuba, Rusia, Madagascar, Liechtenstein, Regatul Unit, Statele Unite ale lui America, Zimbabwe, s.a. .

Bucatile de carne ce atingeau plasticul tastaturile infestau pe loc. Asa au ajuns tastaturile noastre intai sa aiba un look de crenwursti pusi la un loc sub forma de taste, apoi si-au creat si caracter, si anume unul violent, dar s-au lasat impachetate in cutii, stiind ca vor impanzi lumea si vor produce haos si panica. La fel si Gionni, a ajuns din baiatul fraier, pasnic si educat, Omul-Crenwurst care i-a luat la bataie pe toti consatenii din Lehliu-Gara.

Asa s-au distrus civilizatiile antice, si noi inca mai incercam sa le dam de cap.

Morala: Iubiti pisicile, mai ales pe cele tarcate.

Despre moarte si alte asmenea vesele traznai

iulie 30, 2007

Crede Lucian ca…

Apusul care a răsărit

Se moare într-una şi se moare fără milă, fără chibzuinţă, fără anormalitate. Sau cel puţin aşa era legea după care se năşteau oamenii în universul speranţelor învinse şi al dezamăgirilor învingătoare. În cercul strâmt şi greşit al nădejdilor dintr-un răsărit fără apus. Şi cu soare, nu cu lună.

Şi simt că voi da în paranoia, iar la biserică voi da acatiste pentru iertarea păcatelor lui Doamne-Doamne. Pentru că nu e corect ce se întâmplă, pentru că vrem să vedem cum lumea se domoleşte, se netezeşte şi intră în făgaşul ei, pe când realitatea este un dric ce-şi lasă urmele roţilor în lutul din care suntem cu toţii făcuţi.

De ce a trebuit să moară tocmai Alexandru Paleologu şi nu unul din foştii comunişti, astăzi figură emblematică a României democrate? De ce viaţa descendentă din împăraţii Bizanţului este înfrântă de vitalitatea strungul care a zămislit aşa-zisa genialitate făuritoare de orizonturi de un cenuşiu diferit numai de cel din creierul nostru?

De ce viziunea negativistă de sorginte filozofică a lui Octavian Paler a rămas doar o amintire, în vreme ce incompetenţa şi inconştienţa politicianul omniprezent, omnipotent (financiar) şi omniprostănac este mai vie ca oricând? Poate că doi maeştrii nu au loc sub un soare, dar de ce cortina este trasă peste idei şi nu peste hoţie şi interese meschine?

Şi da, mă revolt, dintre cei tineri, de ce a murit tocmai cel care crea ceva, sub formă de particule vizuale, care prin retina noastră, ajungeau la neuroni, iar apoi, într-un mod bizar şi magic, la suflet? De ce a trebuit să moară chiar Cristian Nemescu, pe când dintre „sorinel puştiul”, „copilul de aur” sau „adi de la vâlcea”, Dumnezeu avea de unde alege…

De ce trebuie să apună tocmai cei ce ne promiteau cele mai frumoase răsărituri?

Post publicat si pe blogul LUI

Si mai cred si eu ca…

Valoarea unei morti

Acesta este un post despre moarte şi oamenii care mor. Acesta nu este un post care să deplângă moartea victimelor de la 11 septembrie, a inundaţiilor din Asia, nici măcar a prea patriarhului fericit Teo.

Acesta e un post destul de cinic, de asemenea.

Moartea e utilă, atât de utilă, încât stai să te întrebi câteodată de ce nu moare vecinul de la patru care îţi duduie manele în timpane. Atât de utilă încât stai şi te întrebi ce rost mai ai şi nu trăzneşte Dumnezeu o dată. Dacă stai să te gândeşti, moartea e folositoare din atâtea şi atâtea puncte de vedere, luat drept exemplu moartea mătuşii Tamara. Adică, ce ar fi mai mâncat Năstase când i se acrea de ouă, dacă nu deceda draga de mătuşă?

Cine s-a gândit să inventeze moartea, ştia sigur că nu e ceva de lepădat. Şi de aceea a făcut şi programul expres, adică vine când o chemi. Ascultă de lame, de arsenic, de halucinogene, de… De multe. Asta ca să fie mai uşor de chemat decât să apeşi *M - *O - *A -*R - *T - *E pe tastele de la telefon. Din punctul ăsta de vedere, răsare o altă utilitate şi anume aceea că te scapă de personaje nedorite. Ce ne-am face, de exemplu, dacă puştiulicii supăraţi pe viaţă, pe numele lor mic Emo Kids, nu ar şti ce magie face lama? Dar, copii, up the highway, not across the street. E mai eficient aşa. Scăpăm sigur de voi.

Scumpa şi draga de moarte se mai ilustrează într-un domeniu care-mi place atât de mult, şi anume selecţia naturală. Varianta ei simplificată la maxim poate fi pusă cu usurinţă într-o reclamă scurtă şi tâmpă, dar care îşi atinge ţinta: Eşti atât de prost încât nu meriţi să trăieşti, nu te tăia la vene! O să te calce o maşina garantat! Iar dacă maşina nu te calcă, nu mori într-o explozie stupidă la tine în garsonieră şi nu înghiţi din greşeală mercur crezând că au scos ăştia o nouă băutură, îţi dăm banii înapoi DE DOUĂ ORI!!!

Ei, şi am demonstrat că e utilă şi dânsa? I rest my case.

Un singur lucru mai am de spus, sau, mă rog, de întrebat. Mai eşti prea fericit şi cu dânsa de braţ, băi, Teo? Băi, înseamnă că ai nimerit marfă bună de te ţine până pe lumea ailaltă. Presupun că ai râs de te-ai prăpădit când ţi-a arătat coasa de afumat ce erai. Hai noroc, see you in hell!

Harry Potter descinde la Statia Piata Victoriei cu peronul pe partea dreapta

iulie 26, 2007

Metroul de la Victoriei, 12 treiscinci. Aglomeratie pe ambele peroane. Toti isi fac vant lesinat cu reviste, ziare, sau orice e la indemana. Miroase a cauciuc incins combinat cu aer subteran inchis. De pe scari, lumea coboara obosit si peroanele se umplu usurel, de parca ai fi dat drumul unui robinet de indivizi care curge usurel, dar sanatos.

Pe peronul de pe linia 3, doua gagici roz si sclipitoare, studente la limbi straine, isi fac aer aproape imperceptibil cu niste brosuri despre noua aparitie literara, Harry Potter. Una din ele isi revine brusc la viata cand ii vede mutra vrajitorului adolescent pe hartie.
“Fata, am vazut aseara filmul. Ajunsesem la o scena si eram like, Oh My God, cat de intens poa’ sa fie, I couldn’t actually fucking beleive my eyes and ears. Basically, e cel mai emotionant film pe care l-am vazut in viata mea. Ever! Mai emotionant decat Titanicul, even. Ia uita-te, nu ti se pare ca ala seamana bine cu Harry? But what the hell is he doing there? O sa-l calce naibii metroul.”

Cealalta, aproape neafectata de cele zice isi ridica privirea spre linie. Era un pusti slab care semana al naibii cu Potter. “Goodness, i-as cere un autograf, uita-te cat de bun e. My god, boy, I’d do you! Semeni asa tare cu Harry and that is soo turn-on. Nici nu pot sa fac diferenta intre ei, fata. Heaven, I’m still in a shock.”

Intre timp, mai multe femei de varsta a treia, cativa mosulica obositi de viata si vreo doi-trei curiosi se adunasera in apropierea lui. I-au strigat sa se dea la o parte de pe sina ca a trecut destul timp de cand a plecat ultimul metrou si e pericol. Dar el nu si nu, nici nu isi muta privirea dintr-un punct fix de pe un perete, pe undeva pe langa ceas.

Un batranel cu nepotul se uita bulversati la aparenta clona a lui Harry Potter, adolescentul aproape imberb cu ochelari gen John Lennon si, culmea, o cicatrice in forma de fulger, care nu, inca nu si-a miscat privirea de pe misteriosul punct fix in care se holbeaza cu un aer usor enervat, usor amentintator, usor timid.

“Mai asta, doar n-o fi vrun arab d’ala sa vie sa ne puie bombe aicea”. Copilul ii raspunde bunicului vizibil amuzat: “de unde, tataie, ca arabii aia de care zici matale ie toti negri”.

Intre timp, apar si primii doi comunitari, in uniformele lor negre-galbene, ca niste albinute harnice. Se grabesc pe scari si tipa, pentru ca era si o tipa, e aproape sa alunece urat pe scari. Simte cum o forta ciudata o trage intr-o pozitie echilibrata si isi reia graba spre infractorul deosebit de periculos.

Se aude metroul venind, pe directia copilului care pare ca vrea sa se miste, in sfarsit. Si se pune in miscare. Dar nu da semne ca ar vrea sa se intoarca pe peron, ci se ridica usor, pe verticala, moment in care patru femei si un barbat aparent mai slab de inger, lesina. Toti se uita muti, cu ochii tinta la zburator. O data cu levitatia lui, au inceput sa leviteze si ziarele pe care le vindea tiganca la baza scarilor, indicatoarele de ruta, ceasurile, monitoarele de supraveghere, panourile de reclame. Numarul lesinatilor creste exponential. Raman, insa, unii mai curajosi sa-l vada pe Superman, aka Harry Potter.

Metroul se opreste drept in fata lui. Nu a dat peste el, dar nici conductorul nu franase, pur si simplu s-a oprit de parca ar fi avut vointa proprie. Mirosul de cauciuc irespirabil e amplificat de linistea de mormant. Toti se uita ca hipnotizati la baiatul care pluteste fara cablu de sustinere.

Se aud sirenele salvarii.

Dupa doua minute si cincizeci si cinci de secunde, conductorul se da jos din cabina si incepe sa urle enervat: “pleaca, mai copile, si joaca-te in parcuri la Vanghelie, nu la mine la metrou ca tre’ sa ajung la Gara de Nord, am program fix, deja stabilit, nu ti-e rusine?”

Superman Potter se uita mirat si dupa doua secunde balmajeste un ” I don’t speak any aother language than English” si dispare ca prin minune.

Gresise, domn’le, zidul spre Hogwatrs si a ajuns la metrou in Victoriei.

Rock cu Parintele Marian

iulie 25, 2007

Urmeaza sa scriu la revista “Lumina Cuvantului”, a Bisericii Ortodoxe Sfantul Vasile.(Nu-s habotnica, nici bigota, nici indoctrinata, doar disperata sa scriu peste tot pe unde apuc. Si da, cred in Dumnezeu). Prin indurarea Clarisei,  ca dupa aia iar se supara ca n-am amintit-o.

Si intrand frumos in altar sa-mi primesc assignmentul de la popa, graieste dansul asa : scrie si tu un articol despre rockerii astia, ca au fost concertele astea la Sibiu, la B’estival si vin parintii si se plang la mine ca “Parinte Marian, imi pleaca copilu’ de-acasa”. Zi si tu acolo de grupurile astea de rockeri. Eu, zambesc larg, aproape incurcata. Tocmai ma intorsesem de la B’estival, prietenul de la Artmania. Si zic “bine, bine despre asta scriu, sarumana parinte”.

Am cam somat zilele astea si ma suna mai-sus-amintita Clarisa ca vineri tre sa ma prezint cu foaia-n dinti. Ma apuc sa scriu. Primesc sugestii sa scriu si despre Taine, DEATH Metal CRESTIN. Stiam de nenii astia in cauza, dar recunosc ca nu-i ascultasem niciodata.

Am intrat pe pagina de downloads a lor si m-am infipt cu mouse-ul in Psalm I, II. Eu stiam ca Psalmii (aproape toti) fusera scrisi de un musteriu pe numele lui mic, pe care il striga maica-sa, David. Care le canta cu harpa. Extrem de frumos. Si cu asta in minte, am apasat timid cu varful mouseului pe play.  Acuma, tre sa fii surprins cand auzi o psalmodiere care e cel putin bizara la prima auditie.

Si da-i si-asculta. Si stai ca-mi place. A fost piesa pe repeat vreo ora. Uite, domnle, la ce duce sa scrii pentru o revista ortodoxa. La patarea sufletului de asemenea muzica brutala, dizgratioasa si murdara. Deja imi simt constiinta incarcata si nedemna de a mai calca pragul bisericii, nici macar pentru a aduce materialul.

Clean thy soul and thou shalt find redemption. Si vorba aia, et ne nos inducas in tentationem, sed libera nos a malo.

Ca bine zicea prin Biblie, sinuoase sunt caile tale, Doamne!

Oua de piropopilcanita sau rebeliune conjugala

iulie 24, 2007

Tocmai am baut vreo doua, sau trei? pahare de sampanie cu ocazia zilei alor mei. 18.

Prilej cu care mi-am adus aminte de tura de cumparaturi (carrefour-metro-kaufland) facuta cu tata acum cateva zile. Avea, domnule, lista de cumparaturi cum s-ar spune.

Dar el a ales sa cumpere vreou doua cartoane (care, ce ironic, erau de plastic) de oua de prepelita, fiecare la uimitorul pret de 5 ron, adica cincizeci de mii. Ca erau ieftine si erau o perspectiva interesanta de nou. Mie nu mi s-a parut nimic iesit de comun, adica vorba aia, vreo omu’ oua, isi cumpara omu’ oua.

Dar urmatoarea fraza spusa de el, m-a facut sa ma gandesc o secunda la ce nivel a ajuns rebeliunea conjugala in familie. “O sa-mi dea maica-ta cu ele in cap. Dar fiecare calca stramb, nu?”

Vasazica achizitionezi oua de prepelita ca o incercare de a evada din chingile unei casnicii ce a adus cu sine prea multa viata de familie care adica iti poposeste in gat.  O s-o speli in fiecare dimineata cu cate un ou de piropopilcanita sau prepelitoi, neaparat! pe stomacul gol.

Ce-a ajuns, domn’le si calcatul asta stramb. Nu te mai duci la curve ca e prea scump. Un carton (tin sa reamintesc totusi ca e de plastic) de oua de prepelita e doar cincizeci de mii si iti da o senzatie sora cu adrenalina cand il pui in cos. Senzatia se apropie de paroxism cand la casa ti-l citeste cu laser si ajunge pana la dementa cand se uita nevasta-ta in sacosa si obsserva neconcordanta cu mai-sus-citata lista de cumparaturi.

Si unde mai pui ca incriminatul a comis delictul tocmai in timpul executarii unei activitati domestice, chiar la comanda sotiei. Sa-i fie rusine.

Asa ca un post scriptum, e bunicica omleta din oua de prepelita. Ca prepelitoii nu fac oua, in caz ca ati crezut ce am spus mai sus.

Cum El pe Ea si Ea pe El (II)

iulie 23, 2007

De vazut, s-au vazut cand Ea avea 16 ani, abia terminase clasa a noua, si El avea 18 si era mare smecher. Amandoi erau copii pe atunci. Ea era genul de copil aproape puternic si aproape hotarat, iar El era un pierde-vara punker, cu creasta si parul vopsit negru. Si mai tarziu, din cauza unei priviri cu coada ochiului, Ea a s-a schimbat din copilul aproape puternic si hotarat in copilul matur, foarte puternic. Iar El, dintr-un pierde-vara,un pic mai greu, intr-un tip destept si ceva mai rational, dar in continuare un las.

Mergeau pe strada, Ea singura, El insotit de creasta lui. I-a tras o privire cand tocmai trecea pe langa Ea, si i-a ramas in minte. Credea ca o sa-l uite rapid. Pentru vreo trei zile, asa a fost. Apoi nu i-a mai iesit privirea aia neagra si adanca din cap, desi a incercat din rasputeri.

Nu se cunoasteau deloc, nu stiau nimic unul despre celalalt. El umbla in grupul exclusivist si elitist de punkeri si rockeri, iar Ea n-avea nicio cale inauntru. Timp de cateva luni a aflat despre el mai multe decat stiau toti prietenii lui la un loc. Se intalneau intamplator si-si aruncau priviri. Tot intamplator, El era ceea ce se numeste “idolul femeilor”. La El veneau tot timpul fete: rockerite, punkiste, papusele roz si asa mai departe. Era obisnuit sa aiba tot ce dorea si sa arunce tot dupa o folosire sau doua. A crezut ca la fel va fi si cu Ea, dar n-a fost asa.

La un moment dat,Ea a inceput sa-l sune. Ii stia numarul de fix si punea pe altcineva sa vorbeasca. La inceput, au fost mistouri. Apoi s-a ajuns la discutii serioase sub identitati false. Urma si o intalnire la care El n-a mai venit. Probabil era prea beat, mahmur sau mort de somn ca sa-si aduca aminte ca trebuia sa se vada cu cineva.

Intr-o iarna, vecina de dedesubt i-a zis intr-o conversatie de complezenta ca cineva i-a aruncat cu cornete in geam si-n balcon. In seara urmatoare, a auzit zgomote la geam. Pocneau ritmic in fereastra. Cornete. S-a uitat jos pe strada, in intuneric. Aproape ca n-a vazut nimic, cu exceptia a doua siluete negre, una cu vesta albastra, care au disparut rapid din piesaj.  Pe cele cateva gasite in balcon, le-a dat unui tip care a interpretat scrisul.

“E o persoana introvertita, are 18 sau mai mult, e matura din punct de vedere sufletesc si nu prea stie ce vrea de la viata. Mi se pare ca e si genul romantic, dar nu-i place sa recunoasca asta.”

Cand a auzit la telefon lucrurile astea, i-a sarit inima. Se gandea ca era El. Desi n-avea nicio dovada, nici macar una. Simtea cumva ca era El. In plus, unele din cele spuse de scrisul lui erau adevarate. Pe restul urma sa le afle mai tarziu si sa se inchine cu stanga. Era El.

A inceput sa primeasca si telefoane. Pe fix si pe mobil. Insa nu cu identitate falsa, ci total ascunsa. Auzea doar o respiratie agitata si grea, ca si cand celui de la capatul celalalt al firului ii era frica sa nu fie demascat. Cateodata se enerva, aleteori tacea si Ea si astepta. Mai erau si cazuri in care vorbea tot felul de lucruri, asteptand macar un raspuns. Dupa ceva timp, a inceput sa-i spuna si pe nume. Desi n-avea dovezi, stia ca El o suna cand i se face dor, cand are nevoie sa se calmeze sau sa multumeasca pentru vreun gest ascuns al ei.

Prietenii lui au inceput dupa catva timp sa observe prezenta Ei mai peste tot si sa lanseze zvonuri. Cum ca El avea vreo legatura cu Ea. Nega tot de fata cu ei, desi singur cu Ea, privirile lui spunea cu totul altceva. Pentru prietenii lui, Ea era o nebuna, dezaxata, terorista. Pentru El, insa, era din ce in ce mai mult cu fiecare zi. Peste noapte, a ajuns subiectul bancurilor si comentariilor gastii lui de prieteni. Dar si al respectului lor tacit pentru ca nu si-a tras-o cu El din prima, cum faceau toate pustoaicele proaste, care mureau dupa El.

Telefonul Ei continua sa sune, din ce in ce mai des. S-a dus la Romtelecom sa afle cine o tot suna. S-a lovit de o procedura care interzice divulgarea numerelor de telefon. A insistat, a explicat situatia si tot nimic. A dat de o pila si a aflat numarul. Era acelasi mereu. Era al LUI…

Asta a fost o prima declaratie de iubire din partea lui, si urmau si altele. Asta e genul de declaratii pe care si le fac - ascunse, ca sa nu se afle. Si totusi se afla.

TO BE CONTINUED

Cum El pe Ea si Ea pe El

iulie 20, 2007

Rade.

Si-a tras de interior spre afara, cum faci cu o haina, si acum isi poarta sufletul pe dos. I-l vezi, dar n-o sa stii niciodata ce inseamna rasul ei. E ca si cum intorcand-o invers, itele hainei ei s-au incurcat si nu mai intelegi nimic. Asa se apara ea. De toti, de toate, si mai ales de El. Rade zgomotos, puternic, insa foarte feminin. Ai zice ca e fericita. Incearca din rasputeri.

Sau se poate spune ca a incercat, in toti anii astia a tot incercat sa fie fericita, dar ea nu e genul de persoana care sa se multumeasca cu ce primeste. Ea isi face viata. Ea isi face destinul. Si poate de data asta se lupta mai tare ca oricand cu el. Cu destinul. Si cu El.

Vorbeste energic cu tipul cu coada, prieten de-al Lui, si glumeste si gesticuleaza. Nu se astepta la asta. Sau de fapt se asteapta la orice. Anii au invatat-o ca totul e posibil.

Doar ca unele chestii sunt mai posibile ca altele, si unele mai imposibile. El, trece pe langa Ea. Arnajat, cu ochelarii la locul lor si slitul incheiat. Trece cu un aer impasibil vadit fabricat.

El isi tine interiorul strans in interior. Exteriorul e vopsit in alte culori, altele decat are el, altele decat ar trebui, altele decat ar vrea sa arate. De multe ori, insa, se intrepatrund si e greu sa stii care e care. E destul de usor sa te lasi prins in mreaja lui de confuzii si aratari. E un actor bun. Asa de bun incat se crede si el cateodata.

Dar nu pentru Ea. L-a patruns din prima, de cand erau amandoi copii. O privire, ceva teribilism de-al Lui si sufletul Ei zgaltait pana in temelii. Doar o privire. Fara vorbe, fara sunete, fara secunde. Si-au inceput sa se joace de atunci, copii fiind. N-au mai terminat nici pana acum. Doar ca in prezent jocurile sunt mai sofisticate si deja pare ca se urmaresc doua feline, nu doi copii. Si-au pierdut amandoi inocenta in ele, dar si-au castigat agilitate, un pic de rafinament si o doza necesara de tupeu. Reprizele se intampla pe nepusa masa si de multe ori par meciuri in care castiga Ea, castiga El…sau Ea il lasa pe El sa castige, doar de dragul Lui.

Pentru ca il iubeste, desi se enerveaza cand cineva spune asa, sau se intristeaza si nu vrea sa pronunte cuvintele. De cate ori viseaza sa se termine o data pentru totdeauna cu jocurile astea si sa se poarte ca doi adulti… Pentru ca adulti au devenit impreuna, fara ca insa sa-si dea seama. Stie ca jocurile fac rau si-s inutile, dar mai stie si faptul ca partea Lui infantila, copilul din El n-o sa renunte prea curand, daca o sa renunte vreodata la ele. Asa ca il lasa cateodata sa castige si zambeste amar si obosit, chiar daca pentru ea un zambet amar si obosit pare unul fericit.

Mai sunt si ocazii in care se zgarie unul pe altul ca doua pisici ranite si innebunite si ii doare pe amandoi. Si cand nu mai poate rabda, rupe Ea distanta dintre ei cu cate un gest.

Isi doreste asa mult uneori sa-l lipeasca de un zid si sa-i rupa hainele, sa-i simta pielea pe a ei, alteori doar sa-l stranga tare in brate si uneori renunta la toate visele astea in favoarea unei vorbe cat-de-cat decente si dragute. Dar rar primeste asta de la El, chiar daca stie ca si El ar vrea sa-si dea drumul gesturilor. Stie si nu stie de ce nu face asta.

Si intre atatea jocuri, disimulari, urmariri si minciuni, ei se iubesc. Ea pe El si El pe Ea. De 3 ani, poate chiar mai mult. Doi ani nu s-au atins si aproape ca nu si-au vorbit deloc si totusi traiesc, cum ar zice un cliseu, povestea lor de dragoste. Dar El continua sa infirme, desi prin gesturi, situatii si de multe ori cuvinte, confirma asta cu toata taria.

TO BE CONTINUED

Fericirea e…

iulie 20, 2007

Nu prea amestec blogul cu foile mele de varza interioare, dar asa imi vine sa le arunc pe toate in sus… Sa le vada toti ca sunt fericite.

Ca sunt fericita si-mi vine sa urlu. Sa dansez, sa alerg, sa fac tampenii si copilarii, sunt in culmea fericirii.

Si ma arunc asupra LUI, a fericirii mele si-l iubesc violent de nepotolit si energic, ca o ploaie de vara care se abate asupra pamantului si-l bombardeaza cu picaturi mari si calde, si intra pana in cele mai ascunse crapaturi.

Sunt fericita, ma face fericita, ma uimeste in fiecare secunda. Nu, nu l-am cautat. A aparut dintr-o data si m-a facut intai sa zambesc, apoi sa rad, apoi sa plang si sa tremur. Sunt fericita si as repeta asta la infinit, oricui e dispus sau nu sa ma asculte. Iubesc exploziv si mi-o ia inima inainte cu bataile. Si chiar daca ar fi doar un vis, o fantasma copilaroasa (ceea ce simt, simt! ca nu e), isi merita fiecare secunda.

SUNT FERICITAAAAAAAAAA !

Si nu e meritul meu…