In viziunea mea de copil (prost sau nu), timpul a fost o inevitabila si imperceptibila curgere, fluida si pufoasa. Spre ce ? Habar n-am avut. Spre orice, probabil. Spre nimic. Spre tot aia. Timpul a fost mereu o joaca de-a mea, cu regulile mele, bineinteles. Si daca am dat-o vreodata in bara, mi-am permis luxul sa sterg cu buretele si s-o iau de la capat. Eu faceam regulile, ce mama naibii ! Poate inca mai e putin asa…

Ieri insa, timpul meu infinit m-a intrebat cati ani am. Saispe multi inainte multumesc la fel. Apoi s-a concentrat in niste zambete de copil, amintiri si povesti de acum si de demult, mi-a facut cu mana si s-a dus fara sa-mi dau seama incotro a luat-o. M-am uitat la poze. Nu pozele mele, astea nu ma ating. Nu inca. Poze de acum 70 de ani, cu oameni pe care i-am cunoscut, cu vieti in care m-am amestecat si eu candva. Poze de acum 50 de ani, de acum 30, 20,15 ani…

Involuntar, pe nesimtite, m-a prins melancolia. M-au prins pozele astea vechi, m-au prins vietile si realitatile incrucisate, m-au prins varstele, m-a prins timpul, m-a prins uimirea…

Ceva mi-a spus ca timpul nu merge decat inainte si ca n-ai cum s-o mai iei de la capat. Si nu stiu de ce, m-am intristat. M-a prins un sentiment de inevitabilitate, de inutilitate. Timpul nu iarta si credeam ca stiu asta. Mi-au spus-o multi. Doar ca acum m-a lovit in plin.

Bunica n-a avut mereu riduri. Era frumoasa, era desteapta, avea sani si picioare frumoase, avea un sot bogat, masini, rochii, coafuri, copii, prieteni, zambete… Bunica, fiinta asta singura de acum, parasita de toti, pe care nimeni n-o mai baga in seama… Fiinta asta care isi gaseste speranta in orice raza de soare, sau cel putin incearca asta cu disperare, a avut o viata reala… Mama a fost frumoasa, a fost tanara, a fost slaba si la moda. A stiut sa zambeasca cu farmec… Au fost femei, au inflorit in adevaratul sens al cuvantului…

Si apoi te ofliestei, te alterezi… Se acumuleaza esecuri si frustrari pe care nu le mai stergi, nu mai esti copil, nu mai faci tu regulile… Se acumuleaza riduri, poate de la atatea zambete frumoase, se acumuleaza tristeti si bucurii, renuntari, greseli, reprosuri, suturi in fund…parasiri…

Si dintr-o data nu mai esti ce-ai fost, esti doar o umbra, putin mai mica, putin mai sifonata, care merge spre si mai putin… Dintr-o data viata devine o amintire si te agati de ea disperat sau resemnat…

Timpul nu iarta, si credeam ca stiu.

De fapt stiam, dar acum stiu ca intr-o zi, o sa fiu eu in pozele alea. O sa-mi fie si mie dor. O sa ajung si eu la capat.