arcenciel

Nu stiu de ce m-a apucat febra bilanturilor asa tarziu, a inceput deja anul nou de vreo saptamana dar, well, schimbarea de care vorbeam cu atata patos in postul anterior se petrecuse deja. Era greu sa recunosc. I give up: m-am schimbat.

Venitul acasa n-a fost decat un pretext pentru a-mi infrunta demonii care, bless them, se latra si se lupta in subsolul meu permanent – motiv pentru care se mai face galagie si la mansarda cateodata. Nu conteaza, toti avem.

Acum nu mai stiu exact cine sunt (woohoo, ce cliseu glorios) pentru ca am impresia ca eram definita mult prea mult de imprejurarile si circumstantele cu care ma obisnuisen. Queen of my land, m-am mutat pe alt domeniu si s-a schimbat ecuatia. Acum nu mai stiu nici cat de acasa e acasa, sau care dintre acasa e mai acasa, sau daca acasa se poate construi din elemente puse cap la cap si adunate intr-un loc oarecare de pe planeta. Jocul se schimba cand muti piese in alte patratele (fie ele regine, sau regi, sau pioni, sau nebuni) si ma chinui sa inteleg cat de perisabil e ‘acasa’. Chestie care imi permite uneori sa plutesc in deriva fara sa ma simt prea vinovata, sa fac sans raison chestii pentru care in circumstante normale m-as bate singura. Recunosc, e o pozitie avantajoasa pentru experimente.

Experimentele imi plac, dar nu sunt sigura ca pot sa spun acelasi lucru si despre efectele lor. Oh well. Le luam pe rand.

Dupa ce mi s-au distrus total orgoliul, respectul de sine si tot ce vine la pachet cu ele, au inceput sa creasca in alta directie. Ceea ce nu stiu sigur daca imi place. Cred ca totusi trebuie sa-mi rezerv o zi ca sa ma bat singura. Poate imi revin.

Ma simt, oricum, de parca m-am intors la 14 ani – varsta de care am trecut nu extrem de gratios dar eram mandra de asta. Mandra ca invatsem cate ceva. Not any more, le iau de la capat. Si din puncte de vedere un pic mai superficiale – gen Facebook. Mama lor de englezi, ca lor li se datoreaza existenta profilului meu pe o astfel de platforma ’sociala’ care acum imi mananca viata. Fb chat mi-a stricat definitiv engleza. Am inceput sa ma joc si cu aplicatii tampite – gen find out your love match – pe care bineinteles ca nu le privesc ca pe vocea destinului, dar ce ma-sa m-a apucat sa fac asa ceva? Si folosesc lol (ma rezum bineinteles la fb) sintagma minunata pe care dintotdeauna am iubit-o. Nu stiu ce m-a apucat.

In orice caz, mai sunt 2 zile jumate si ma intorc la bucata de maturizare fortata care mi-a mai ramas: trebuie din nou sa-mi administrez banii, sa fiu singura aproape mereu, sa-mi caut job, sa ma implic proactiv in toate chestiile poate poate iese si pentru mine ceva maret, etc etc etc.

In caz ca cineva vrea sa se apuce sa ma dea cu capul de pereti pentru postul asta, sa observe ca l-am scris intai pentru mine.

Diseara se intampla marea trecere. A doua decada din viata mea se va incheia magsitral cu o combinatie de mancare, alcool si halucinogene. Si muzica si prieteni. Si necunoscuti. Iar maine dupa amiaza toata lumea o sa se trezeasca mahmura in alt an.

N-am inca nici un bilant si nici nu m-am hotarat asuprea vreunei atitudini fata de anul care trece – oscilez intre un ton grav si serios si unul ironic – e doar o noapte ca oricare alta. Sau? Nu stiu de ce, de fiecare ora zero dintre ani in spatele betiilor si moacelor hlizite se ascunde aproape mereu teama de ce o sa urmeze. La ora zero strangem din dinti si strangem in mana mana ei sau a lui, sticla de ceva, tigara sau portofelul, de teama ca anul nou sa nu stearga registrele, sa ne lase cu vietile noastre amarate si haotice, asa cum sunt, sa nu ne ia cerealele cu iaurt de dimineata si verile la mare si la sighisoara, sa nu ne ia banii din portofel si tigara de dupa, sa ne lase sa traim confortabil chinuiti in terorile proprii cu care ne-am obisnuit, in incertitudinile care aproape ca ne definesc, in datoriile noastre si in paturile pe care le stim – asa cum am facut-o in fiecare an.

E doar o noapte ca oricare alta in care brusc ne amintim ca timpul trece si ne dam de ceasul mortii sa mai bagam un mic sau un shot de vodka, asa preventiv, in caz ca se termina timpul la ora zero, ne inghite tacerea si intunericul – si ar fi pacat sa ne petrecem vesnicia in mutenie intrebandu-ne cum ne-am fi simtit daca mai mancam un mic sau mai beam un shot de vodka.

Nu stiu exact ce vreau de la anul nou, dar categoric nu vreau schimbare pentru ca mi-e teama de ea. Daca m-as schimba nu stiu cine as fi. Si n-as mai putea sa vorbesc singura pentru ca sunt destul de tacuta – si daca nu tacuta, acida – cu necunoscutii cu care nu m-am acomodat. Vreau sa raman tot eu, cu pilonii mei vechi de rezistenta, cu supapele mele si intrarile mele secrete asa cum mi le-am construit.

Cam asta ar fi.

Ah, la multi ani. Cati si cum ii vreti.

Da, traiesc. Deja am o umbrela aproape stricata (ma mir ca prezenta a tinut asa mult). De azi incolo am si permis de munca, deci nici un pretext sa nu-mi caut job. Mai am si o porecla noua. Si o durere in gat din cauza unui viciu inchipuit.

Am nevoie de bani, de ceva alcool la bord si de 3 zile de somn. Am nevoie de note de peste 60% sa continui sa iau bursa.

Am opt zile si vin acasa (si voi manca branza, inchipuiti-va ), am un bilet de avion care tre confirmat maine (note to self: pune mana pe telefon), am o camera care implora putina ordine si mai am si febra musculara. Am nevoie de o doza mare de El si de un masaaaaaj, chiar de doua, consecutive.

Cam la asta se rezuma viata mea in posesiuni.

Pentru ca e sambata si nimeni n-ar trebui sa fie nevoit sa se trezeasca la 7 fara 10, pentru ca am dat ceaiul si cerealele pe gat in graba, pentru ca in curte se plimba o pisica grasa si nu stiu a cui e, pentru ca tocmai am primit prin posta un carnet de cecuri de la Lloyd’s si nu stiu cum se foloseste, pentru ca azi e prima mea zi de munca…ever.

Si vreau o vacanta undeva cu nisip alb, palmieri si soare. Aici e ceata si frig si 70% sanse sa ploua.

Sa aveti o zi buna

Alte nedumeriri, precizari, dezamagiri si exaltari de imigranta (?)

Dupa o luna de trezit in acelasi pat aproape strain, cu aceasi alarma familiara pe care de la 7 la 9 o urasc iar de la 10 incolo nici nu imi mai e utila, dupa mancat in fiecare saptamana aceleasi chestii de lene si lipsa de timp, dupa mers in fiecare zi cu autobuzul 34, dupa umblat pe la banci si alte institutii funky, dupa shoppingul saptamanal la Sainsbury’s in loc de Carrefour, am atins o stare pe care nu stiu cum s-o numesc.

Intermediara sa se cheme – nu m-am obisnuit inca dar sunt en train de, in plin proces de formare si dezvoltare a altor tabieturi, de adancire a partii mele antisociale, de invatat bani, proceduri si raspunsuri standard. Si tocmai de-asta, as a note to self, m-am gandit ca n-ar fi chiar rau sa scriu un post ca asta de aducere aminte, inainte sa ma acomodez de tot cu situatia si sa mi se para chestii normale.

Ce chestii? De exemplu gagicile de varsta mea care duc carucioare cu copii de 1-2-3 ani si privesc absent in zare. Ocazional spre rar mai e si cate un tip prin jurul lor, care poarta un inel cu inscriptia dad si care se uita, la randul lui, absent, la picioare si funduri. Doar e varsta. De cand am venit aici, mi-a rasarit in cap intrebarea what were you thinking? care s-a transformat treptat in were you thinking? si acum e pe cale sa dispara. Probabil ca au vreo vaga legatura cu fenomenul posterele si fluturasii cu wear a condom dar poate gresesc eu, poate e o campanie care vizeaza grupuri de 50+ intrucat gagicile de mai sus nici nu le baga in seama.

Sau autobuzele care nu vin niciodata la timp sau nu mai vin deloc. Dar asta din nou, poate ca e o gresala de-a mea sa ma astept la ceva disciplinat si regulat din moment ce nu sunt in Germania (deh, prejudecatile).

Sau tipele grase, urate, dezbracate si bete. La fel ca cele mai subtiri, dragute, dezbracate si bete. Prima oara cand le-am vazut mi s-a parut cea mai buna gluma – e ceva extrem de amuzant si, li se pare lor, irezistibil sa mergi desculta in cercuri la 3 noaptea, sa schimbi directia dintr-o data, sa te opresti ocazional sa dai la boboci si apoi sa o iei de la capat. Si, daca esti in stare, sa urli si sa razi cat de tare poti. Sigur toata lumea va fi pe spate. Daca privitorul (a se citi eu) are ceva la bord, e mult mai usor sa treci peste aspectul tragic. Oricum nu tin minte sa ma fi aflat vreodata in starea aia. Si inca ceva: faptul ca englezoaicele pot sa bea foarte mult e adevarat. Faptul ca nu le pui sub masa e un mit urban. Din doua shoturi de vodka, curg pe canapele, singura treaba e ca nu se opresc acolo. Cred ca as putea sa le dau o scurta lista de tips and tricks pentru alcohol management.

In sfarsit o exaltare pe lista de dezamagiri si nedumeriri! Iarba este ieftina. Ieftina, baby !

Si ca sa raman in acelasi registru, imi place si facultatea. Profii stiu, cunosc si au experienta. Sunt mult mai relaxati decat proesorii de la noi, fie ei de gimnaziu, liceu sau universitari. Unele cursuri pot fi mai bune decat unele filme/piese de teatru si seminariile pot fi lungi discutii intre prieteni. Daca pui niste bere si chipsuri, chiar nu e mare diferenta. Biblioteca e imensa si e plina cu chestiile pe care le-as citi/rasfoi/asculta/vedea oricand. Multa tehnologie (utila) e la dispozitia noastra, avem tot ce ne trebuie sa facem de la fotografie la film, muzica, teatru, design…etc. Singura chestie care ma cam deranjeaza e ca aproape ni-i baga pe gat pe Marx si Engels. Ceea ce e chiar aiurea.

Imi place ca pentru segmentul meu de varsta multe chestii sunt gratuite sau mai ieftine. Teatru gratuit, muzee si gakerii gratuite, reduceri la film (si ai unde vedea filme bune – nu numai blockbusters), reduceri prin magazine, restaurante, puburi, cluburi… Bautura ramane scumpa, tipele raman nasoale si dupa multa bautura, dar macar ai reducere!

Lista ramane deschisa.

Si Anglia ramane ciudata. Inca.

Bai, e frig.

Am aflat doua chestii majore de cand am venit aici care sunt oarecum subordonate.

1. Prejudecatile cu care vii din afara nu valoreaza nimic aici.

1.a Anglia nu e Londra si viceversa.

Pornind de la ideea 1.a – nu sunt in Londra. De ce? Pentru ca, evident, era scump. Pentru carcotasi, as fi intrat in Londra – am avut o medie chiar draguta si nici CVul meu nu e de neglijat. Dar e mai ieftin aici unde sunt. Si anume in Coventry. Comparabil cu Brasov la scara Romaniei – al optulea oras ca marime as far as I know, chiar la colt cu Birmingham.

Ciudat oras. Haotic oras. Cand ploua, urat oras. I se spune mix arhitectural dar toata lumea stie ca e de fapt ciorba arhitecturala. Dupa faimoasele bombardamente din Al Doilea Razboi, a fost reconstruit in toate directiile. Acum incearca sa-l refaca. Are parti dragute, totusi, nu zic nu. Are un renume destul de nasol pentru violenta, unemplyment si in general tot ce e mai rau. Nu e chiar asa de rau totusi, acum e oras universitar, sunt mii de studenti de la 2 universitati, dar astia mici incearca sa se ridice prin teribilism la nivelul renumelui.

Ceea ce ne aduce la capitolul oameni. Care in general sunt tot oameni, in ciuda parerilor unora ca ar fi supra-oameni sau sub-oameni. Nivelul de pitipongeala si cocalareala e destul de ridicat. Hell, e foarte ridicat, e una dintre chestiile care m-a lovit in plex cand am ajuns aici. Si nu despre haine e vorba (ajungem totusi si la capitolul asta), ci despre atitudine. Mai ales in sectorul 10-18 ani. Din cate am vazut, daca trec de pragul 18 ori sunt compromisi pe viata, ori se calmeaza si isi revin. Dar pana atunci le scrie pe frunte teribilist. Inclin sa cred ca e putin mai rau ca la noi. Cel putin aici. Am vazut destul de bine chestia asta pentru ca stau intr-un cartier putin mai social sa-i zic asa – centrul e softcore – studenti cuminti (sau nu) si manierati (sau nu) si oameni ai muncii universitare. Dusmanie, animozitati si pumni se impart catre brummies pentru ca cei din Coventry ii urasc pe cei din Birmingham asa cum la noi e un obicei sa urasti tiganii si ungurii. Si in general nici imigrantii nu-s priviti cu ochi prea buni. Adica deloc.

Anglia nu e Londra nici la capitolul moda/stil. In Londra vezi chestii surprinzatoare, combinatii (pentru unii) socante, gust, varietate, whatever. Aici toate tipele poarta aceeasi uniforma indiferent ca-s patru pe patru ( si unt o groaza de astfel de specimene) sau zero virgula trei pe zero virgula trei. Si anume colanti (uneori destul de transparenti) si o bluza mai lunga (uneori nu chiar asa de lunga) plus balerini. Mai vezi ocazional o floare in piept, o funda in par si multe headbanduri, dar cam asta e schema de baza. Plictisitor.

Mancarea e !naspa! – asta daca nu ai bani sa mananci in oras mereu- cam jumate din ce gasesti in supermarketuri sunt chestii gata facute pop-in-the-microwave. Fructele si legumele sunt cam proaste pentru gustul meu si sunt si destul de scumpe (desi am zis ca nu mai fac comparatia cu Romania pentru ca nu se aplica).

In rest, pe partea organizatorica inca sunt in control, desi deja am pierdut si gasit buletinul, am ratacit niste acte si n-am aplicat inca pentru permisul de munca.

Pe partea de backstage e cam aiurea – mi-e dor de casa, mi-e dor de Luci, ma simt imigranta si tolerata, nu reusesc sa scap de mine pentru ca-s mai mereu singura si ma seaca asta. Nu reusesc sa agreez prea tare pe nimeni (nu stiu de ce-s asa) si m-am cam izolat. Dar lucrez la asta.

Cursul imi place, daca n-ar incepe programul la ore obscene (si daca nu s-ar mai schimba/anula/muta de atatea mii de ori) m-as duce la cursuri de entertainment. Nu ca e tare sa te uiti la filme si sa le analizezi, sa scrii pe blog, sa urmaresti publicitatea si sa citesti o groaza  de chestii interesante si apoi sa iei o diploma pe asta? Bine, acum mi se pare joaca sar sunt aproape convinsa ca in maxim 3 saptamani o sa incep sa ma plang. Plus ca mai exista si examenele.

Sunt sigura ca am sarit peste ceva dar nu-mi dau seama exact ce anume…

Concluzie nu am inca. Nu stiu daca imi place. Inca nu. Dar o luam usor.

Gata, s-a dus si vara asta. Ma asteptam sa tina o viata intreaga, dar s-a terminat. Bummer…

Sunt cu bagajele incepute, 3 genti in camera, din care una umpluta pe jumatate cu nimicuri de care imi aduc aminte sa le mai arunc. Un dvd, o perie, un sapun, un portofel… Daca stai sa te gandesti, iti aduni viata, ti-o arunci in bagaj si te cari. Simplu ? Complicat ?

Urasc bagajele si mai ales pe cele prelungite, mari si serioase. Ma sperie, ma simt in tranzitie. Nici aici, nici acolo, in aer pe undeva intre cele doua coordonate care-s si-asa vagi…

Mai sunt trei saptamani de-acuma.

Doar trei.

Poveste in multe parti cu accente de morala, sange si sudoare

Prolog:  Tocmai am terminat liceul. Si ca dovada a recunoasterii mele pentru eforturile depuse de tara mea draga in vederea unei cat mai bune educatii, plec la studii. In UK. Asta pentru ca, zice-se, invatamantul lor e mai bun decat al nostru. Dar mai repede pentru ca acolo numai sa nu vrei si nu-ti gasesti sansele, in domeniul meu au mult mai multa experienta, plus ca s-au oferit sa-mi imprumute bani ca sa-mi platesc universitatea, imi dau resursele necesare si asistenta medicala gratuita. Si chit ca englezii au berea scumpa, iarba e incomparabil mai ieftina.

De ceva timp ma tot lovesc de pareri pro si contra. Unele prea pro, altele prea contra. Si majoritatea, dupa parerea mea, excesiv de imbecile. De-asta m-am hotarat sa mai deschid contul de wordpress desi aproape ca uitasem parola si sa dau din taste chiar daca nu stiu cui foloseste asta.

Generatia PRE

Anul trecut au plecat cu carul (ca sa nu zic cu caruta) o groaza dintre prietenii si cunostintele mele. Cativa in State, dar majoritatea in UK. Efectele le-am vazut ceva mai tarziu cand am descoperit la niste oameni presupus sanatosi opinii spalate pe creier. Anti-discriminare (ce, adica tiganii nu-s oameni?), anti-fumat, anti-Romania (ceea ce mi se pare cretin si o sa explic si de ce), etc…

De atunci imi petrec timpul rugandu-ma sa fiu mai matura ca oamenii astia si rugandu-ma de prietenii din jur sa nu ma lase sa ajung o pitipoanca corecta politic care mananca doar grau incoltit cu miere organica. Ma scuzati, va deranjeaza cuvantul pitipoanca…?

Pro si contra Romania

Urasc supra-oamenii carora Romania nu mai are ce sa le ofere. Urasc americanii nascuti in Romania si cetatenii europeni fara identitate culturala si personala. Atitudinea mi se pare idioata in conditiile in care ramane una pur romaneasca – rar am vazut straini care sa se lepede de nationalitate ca de dracu’. La noi se practica din cauza de excesiva si imbecila mandrie ca au scapat de conditia ingrata de roman. Sau, mai rau, vine sa sublinieze faptul ca niciodata nu vor putea scapa de eticheta asta negativa prin puterile lor, prin personalitatile lor si aptitudinile lor.

Urasc oamenii care critica Romania de la distanta unui cont plin in Suedia sau Germania, din intimitatea unui IP de peste ocean sau din apartamentul lor decorat cu carpete in Spania. Urasc indivizii plecati in Canada care critica sistemul romanesc desi de 20 de ani taxele lor se duc spre dezvoltarea celui canadian. Urasc oamenii ipocriti pentru care intr-un singur an Romania devine no man’s land.

De cealalta parte, ma indispun grav cei pentru care Bucurestiul e noul Ierusalim si romanii ar fi poporul ales. Pentru care nu exista cultura sau spiritualitate in afara tarii si care nu mananca decat branza cu ceapa pentru ca asa e demn de un roman adevarat. Atitudinile astea extremiste ne stau in fire, ne aprindem prea repede pentru cauze prea putin studiate si impuse de valul de oi – fie ele cu coarne sau fara.

Admir, in schimb, oamenii care isi gasesc un echilibru, undeva intre cele doua stari. Oamenii care recunosc ca le e mai bine in afara fara sa-si renege provenienta sau oamenii care cateodata ar vrea sa plece dar considera ca e mai bine sa puna umarul la ce e aici. Sau pur si simplu pe cei carora le e mai bine in tara si raman fara sa se planga de situatia de aici.

O chestiune de prioritati

Personal, cred ca totul se compenseaza. Cred ca e si rau si bine – numai un om cu o gandire cel putin simplista mai crede ca America e tara tuturor posibilitatilor iar Romania a ramas fara ele. Fara posibilitati. Sunt atatia oameni care au demonstrat ca se mai poate cu ceva insistenta.

Citisem un articol in Adevarul despre un american stabilit in Romania pentru ca aici e mai liber, iar toata faza cu visul american e un rahat pe bat (tot americanii au popularizat plasatul oricarui obiect pe un bat sau intr-o conserva). Sunt de acord cu el – sistemul nostru e varza, dar asta lasa loc pentru o libertate individuala celor care o vor cu adevarat. Inca te mai poti exprima, inca mai ai dreptul sa crezi ca Elena Basescu e o curva proasta (desi e posibil sa-mi iau amenda pentru ca am zis asta) and so on. Inca te mai poti imbata ca porcul la 13 ani dar vei tine minte asta toata viata. Poate exemplele mele sunt proaste, dar fiecare isi poate gasi exemplul relevant. Ideea e ca a mai ramas o farama de libertate individuala – bineinteles, cu pretul saraciei, birocratiei enervante, etc…

In timp ce, la americanii trambitati, sistemul merge mai bine ca aici (sau cel putin suntem lasati sa credem asta) si viata e mai buna: oamenii au destui bani sa-si cumpere toate prostiile de care nu au nevoie, e curat prin spitale si strazile sunt sigure. La ei nu se fura, banii vin la timp si in cantitati industriale, etc.

Gresit: in unele cartiere poti sa mori impuscat daca ai tupeu sa te aventurezi, spitalele sunt mai curate dar si doctorii sunt, din cate am auzit, un pic mai incapabili, iar asta cu nu se fura e o minciuna mare. Peste tot unde sunt oameni se fura. Doar ca ei au invatat s-o faca mai putin vizibil. In ultima vreme, nici bani nu mai au…

Statele Unite sunt doar un exemplu. Franta, ca sa dau alt exemplu, inca mai are problema paduchilor in scoli si se fac controale regulate din cauza asta. In Germania, tara berii, barurile se inchid la 12 si toata lumea se duce frumos acasa.

Pe scurt, peste tot sunt probleme, de o natura sau de alta. Depinde care sunt prioritatile fiecaruia – unii sunt destul de limitati incat sa-si vada numai de cele materiale si asta se vede – devin mult mai repede robotei sedati care cred ca viata lor e un film doar pentru ca au bani.

Iar altii mor de foame, de lipsa de medicamente, de incompetenta sau nepasare pe aici.

Peste tot e ceva gresit, sub o forma sau alta.

Concluzia lipseste. Dintr-un motiv sau altul. Cine are nevoie de concluzie, sa-si faca rost…

Azi noapte Garfield ii canta prietenei lui feline (imbracata in rosu sangeriu si cu un headband hippie style, puternic machiata si cu o privire languroasa) primele versuri din The Crystal Ship de la Doors.
Sunetul era clar si pisicul asta gras parea tare implicat. Iar ea pe jumate impresionata.

Nu incerc sa-mi fac din blog jurnal oniric, dar s-a intamplat sa visez asta azi noapte si imaginea inca ma mai bantuie.

Inutil sa mai precizez ca sunt inca sub puterea fascinatiei acestui tip who goes by the name of Kris Kuksi. Enjoy more aici.