Mai multe compromisuri, mai multe sanse de castig

Dar despre asta mai incolo, cand o sa am timp.

Acum ma cheama datoria. Prima mea tura de 8-9 ore si deja cred ca o sa pic din primele 3. Dar nu ma plang, macar pot sa continui sa-mi platesc singura chiria.

Viva la independencia siempre!

Inca un pas spre a deveni un adult responsabil

Nici ca se putea gasi timing mai bun. Probabil ca urmarind blogul meu oricine putea face o predictie desprie situatia mea financiar-bancara. Pantofi ieftini, mancare o data la doua zile, 1 lira in contul curent si inca vreo 40 in contul de savings.

Si m-am dus frumos la interviu, imbracata office. Ba nu, s-o iau de la capat. Interviul l-am avut intr-un orasel din ala desprins din filme, la 20 de minute de aici. Pentru asta am luat un autobuz care o ia invers prin toate satele si vreo cateva orase – si face drumul de vreo ora. Asa ca scoala-te devreme, ajungi in oras, du-te-n alt oras.

Din prudenta extrema, am ajuns mult prea devreme. Nu mancasem de dimineata si din cauza unei raceli transfomate acum in infectie la plamani vocea mea suna minunat, cam ca un saxofon ruginit. Si pentru asta am zis sa ma duc la Gregg’s, o varianta englezeasca de Fornetti, sa-mi iau o fiertura de frunze cu lapte si ce s-o nimeri mai ieftin de rontait. A castigat o gogoasa cu gem de 32 de p. Ma asez pe o banca, in pantalonii mei de afaceri si bluza mea de afaceri si fata mea de dimineata. Intind instinctiv buzele spre paharul de ceai, simt fluidul deplasandu-se spre buzele mele dar pana sa ajunga acolo doua picaturi cu mare potential cromatic curg din capac si ajung pe bluza mea. Ce sa fac? Sa ma intorc n-am timp, sa-mi cumpar alta bluza n-am bani. Asa ca imi scot cartea si ma apuc sa mananc si gogoasa.

Apoi ma urc in autobuz. Acelasi itinerariu il mai facusem o data la un alt interviu esuat, cu poveste lacrimogena si lipsa de tigari. Uite si statia in care m-am smiorcait la telefon ca o fata mare ce ma aflu. Dar astazi parca e ceva in aer. Astazi parca n-am nimic de pierdut. Si deci ajung eu la locul cu pricina, intreb de tanti cu pricina, sunt luata pe sus si dusa intr-o camera goala cu 2 scaune. Super, imi zic. Si interviul incepe cu intrebarea ‘deci…spune-mi cate ceva despre tine’ care de fapt nu e o intrebare. Si ma enerveaza la culme. Pai, sa zic ca ma cheama sabina, ma uit la filme ciudate, beau vodka cu cola, citesc in autobuz, ma spal pe cap in general la 2 zile iar dus fac o data sau de doua ori pe zi. Aaaa, a mi se scuza pata de ceai. Jur ca bluza era alba de dimineata cand am pus-o pe mine.

Radem. Se sparge gheata. Si apoi vorbim despre Italia, despre clubul de golf, despre un tort aniversar. Si radem. Wow, e bine, nu? Vine si tanti manager, se asaza pe un scaun si vorbim. Si rade si ea. Si apoi peste 10 minute ma duc intr-o camera, imi pun uniforma in brate  (un tricou albastru cu sigla lor) si imi zic sa vin luni la 2. Calumea.

Adica am un job, nu?

Tare.

Mai vreau unul.

Cer albastru, silver lining si frigider gol

In ultimile doua luni mi s-a cronicizat sentimentul ca incerc sa intru cu forta intr-un spatiu protejat, o societate exclusivista, un club privat unde se intra doar cu buletinul – iar inauntru sunt baloane, bufet suedez si open bar forever. Deci incerc sa fiu om mare, adica sa-mi iau responsabilitati in schimbul unor ocazii imense si de nerefuzat.

Totusi de fiecare data la intrare, cand sa mi se taie biletul, cineva de la staff se prinde ca am buletin fals si sub haine mea mai e cineva care ma tine pe umeri. Si eu ca de fiecare data pun botul, ma smiorcai putin, fumez mai mult si o iau de la capat. Ma intreb daca sunt macar pe aproape de a reusi sa-i fraieresc… Totusi instinctul meu de copil smecher imi spune ca nu e mare lucru inauntru. O mana de mosi plictisitori care vorbesc despre responsabilitate sociala sau vanzari in masa.

Am trecut totusi de la crize existentiale la un calm (nu stiu cat de adanc). Sunt destul de in dubiu totusi daca s-o pun pe seama unei nou-gasite maturitati sau pe 0 instabilitate de adolescent. Lol?

Azi cica am avut un interviu la ikea. M-am trezit, spalat, aranjat, imbracat. Si m-am dus ca o floare scoasa dintr-o adaptare mai ieftinuta de la sex and the city la zisul interviu. Am ajuns mai devreme, ocazie cu care am descoperit ca ceaiul si cafeaua sunt moca inainte de 10. Inca o resursa de exploatat – dar asta numai in anumite circumstante – pentru ca mai mult ca sigur n-o sa ma trezeasca nimeni inainte de 10 pentru un cappuccino gratis. Dupa ceaiul meu cadou si citit 10 minute, ma indrept spre locul zisului interviu – unde receptionista ma anunta ca tanti e in concediu si ca de fapt eu de ce am venit ca interviul nu e azi e pe 29. Mmmmm…am zis bine, o fi vreo neintelegere la mijloc, dar eu am scris pe foaie cu tanti in telefon si pe foaia mea scrie miercurea asta. Doar ca foaia e acasa. Imi cer scuze tacticos, multumesc pentru servicii si ma car. E o zi frumoasa, imi spun.

Iar pe foaia de acasa scrie 29. Oops…

In alta ordine de idei, in atitudinea mea furtunos negativista catre viata independenta si banii putini, am uitat sa precizez cat de misto e Anglia cand e soare. Parcurile se umplu, chavii isi dau tricourile jos si si le atarna in buzunare, copiii se moscolesc de inghetata, terasele puburilor se umplu si e o veselie continua. In circumstantele de fata se mai adauga in peisaj tricouri alb-rosii si cate-o vuvuzela. Urasc vuvuzelele.

Ieri am lucrat probabil cel mai plictisitor job inventat vreodata, intr-un call centre pentru orange – care consta in sunat mereu si mereu si mereu si mereu la un numar si ascultat o tanti robot care povesteste despre cand li se termina contractele indivizilor si cand se pot upgrada gratuit. Asta dupa ce le recita numerele de telefon in maniera aia enervanta de robot impiedicat. Sper totusi sa iau ceva pe chestia asta ca n-am purtat haine office (pe care le urasc din tot sufletul meu est-european) degeaba.

In rest, toate-s bune – frigiderul meu e tot gol dar nu disper intrucat resurse exista mai mereu. Si cica la capatul tunelului e o luminita. Si cica toate astea or sa ma invete niste lectii dar mandria mea s-ar bucura imens daca as gasi ceva de lucru inainte sa trebuiasca sa cer bani de la mama.

Vineri am un interviu. Si o pila. Si mai sus mentionatul interviu pe 29. Ultimele sanse.

Mai multe plicuri, mai multe sanse de castig, totusi.

Totul e calm

Nu, inca n-am job. Saptamana asta n-am avut nici macar o singura ora la restaurant. Dar m-am hotarat ca nu mai disper. Ce e aia chirie, ce e aia mancare, ce sunt alea tigari, ce e aia bautura? Pfff, au trait altii si cu mai putin de-atat.

Sa fie de la hormoni, imaturitate sau lipsa de altceva, dar saptamana trecuta am luat tot spectrul de emotii si trairi de la un cap la altul, le-am lasat sa ma loveasca violent in plex si apoi sa se duca acasa. M-am exaltat si umplut de speranta la un workshop organizat de Channel 4 dar m-am dezumflat imediat in trenul spre casa, m-am demoralizat si spart in mii de bucatele in jobhunturi, m-am bucurat ca un copil cand cineva mi-a dat de baut, mi s-a facut dor de casa, mi s-a facut sila de Anglia, mi s-a facut sila de casa si drag de Anglia si asa mai departe.

Si dupa aia stand si cugentand mi-am dat seama ca e ca in reclama de la Sprite, daca esti disperat n-o sa se intample niciodata. Sunt la fel de multe sanse sa nu se intample si daca esti calm, dar am facut un pact sa-mi pastrez culoarea naturala a parului si sa nu-mi provoc prea tare venele sa pocneasca.

Intre timp am mancat pe gratis, pe unde s-a putut intrucat frigiderul meu nu mai contine nimic. Miercuri seara n-am stat acasa si am bifat cina in deplasare, joi am mancat posh si moca la workshopul C4, vineri am mancat intr-un camin cu cantina si ieri la uni – unde am lucrat ca ghid pentru un open day. Apoi am baut pe gratis si am fumat tigarile cui s-a putut dupa program.

Daca esti calm si scazi dozele de mandrie banuiesc ca se poate.

Saptamana asta mai am doua interviuri. O sa-mi tin pumnii, pentru ca la fiecare esec mi se aduce cate un tort intreg si chiar nu planuiesc sa ma mai ingras.

Ziua in care nu ma mai gandesc la nimic*

Azi am luat o pauza de la cautat joburi. M-ar omori altfel.

Acum ei se uita la meci si eu la monitor, activitati impartite echitabil. Mi-e greu sa gandesc de la zgomotul ala de instrumente cu nume ciudat – poate-i mai bine asa.

Nu-s deprimata, dar am obosit. Cateodata mi-e dor de casa dar n-are nici un rost. Mi-e dor sa vorbesc romaneste dar se uita la mine de parca as vorbi limbi straine. Fiecare-si aduce contributia intr-un fel sau altul. De la ei primesc intelegere, tigari si prajituri. Uneori totusi mi-as dori mai mult. Un cuvant anume, poate. O privire. O conexiune de alt fel…

Ma gandesc din cand in cand ca am dat cu piciorul unor chestii pe care aici nu le mai gasesc – si nici oriunde in alta parte. Un lucru peste care dai fara sa-l cauti si apoi cumva il pierzi pe drum. Sa fie vina mea, sa fie vina circumstantelor sau sa ma prefac comoda si sa dau vina pe un oarecare destin? Habar n-am. Poate putin din toate, dar acum nu mai are nici o importanta.

Regrete raman mereu in spate si asta de ambele parti, dar in general n-au nici o valoare si nici un efect. Mda, cateodata ma uit in spate si compar. Desi n-ar trebui sa fac asta. Dar nu-i bai. Am zis de multe ori ca sunt fericita asa si as minti daca as spune ca am mintit.

Dar cateodata pur si simplu mi se face ceea ce s-ar putea numi, intr-o limba straina, dor. Cuvant pe care oamenii astia nu-l inteleg, pentru ca nu-l au in vocabular. Ei ii spun lipsa, dar nu e doar asta. Da, e o gaura, dar are niste nuante. Poate ca in est intelegem prea multe – sau poate ca ne exprimam prea mult.

Vorbim alte limbi.**

*Ok, am mintit.

**Nu multi or sa inteleaga postul asta. Poate doi sau trei. Sentimental mumbo-jumbo.

Ziua la fel ca toate cele dinaintea ei

Iar n-am putut sa dorm azi noapte. Nu-l condamn pe Cortazar ca nu m-a adormit. Si nici pe sirul interminabil de Monty Python dinaintea lui. Data viitoare o sa citesc ceva despre mecanica aplicata. Sper sa mearga.

A sunat ceasul la 6 si 20. Am tras de mine inca 10 minute pana sa ma ridic din pat. Deja urasc camasa alba, puloverul gri, bluza verde, sacoul bej si pantofii negrii. M-am plictisit de haine si farduri de interviu. Parfumul cel mai misto tot pe interviuri mi s-a dus. Duca-se. Pierd autobuz de si 16 dar in fond nu e mare tragedie. Am unul in 10 minute.

Ma opresc la Sainsbury’s. Aseara am mancat putin si prost, deci imi iau un sandwich. Hai fie, si un pachet mic de tigari… Apare si Cristi de undeva. Ne urcam in alt autobuz care tre sa ne duca la mama naibii. Trecem de statie. Dammit. O luam inapoi prin iarba catre nicaieri. Suntem in camp. La aeroport securitatea e robotizata, speram sa-l intrebam pe nea Ion de la poarta de directii si sensuri. Trebuia sa luam taxiul, zic. Dar asteptam vremuri mai bune pentru asta.

Pana la urma aflam ca aeroportul trebuie ocolit in intregime, tre sa mergem vreo doua mile jumate prin iarba pe directia dreapta, dreapta si iar dreapta. Meh, ok, ce alta solutie ar fi? Ajungem la gloriosul interviu. N-aveam nici un dubiu ca primim jobul – de la mai experimentati am aflat ca se da un test simplu de alfabetizare si dupa aia completezi un formular. Si dupa aia treci la impachetat chipsuri. Nu e mare filozofie.

Pasapoarte, niste tacaneli in calculator si nenea se intoarce putin sifonat cu o replica de computer says no: nu va putem ajuta pentru ca sunteti romani. Come again? Pai romanii nu au dreptul sa lucreze in anumite industrii si asta e una dintre ele. Cum adica? Industria alimentara vreti sa spuneti? Pai nu, noi suntem o agentie. Nu inteleg. Pai cautati pe internet, nu aveti voie. Inca putine insistente scartaite si ni se multumeste pentru prezenta cu un refuz glorios.

Inapoi pe miriste. Pierdem autobuzul la 5 minute distanta. Urmatorul e in 2 ore. Nu avem bani de taxi – suntem saraci.  Asteptam vreo douazeci de minute in fata unei poste/magazin care s-ar incadra dragut in Midsommer Murders. Apoi ia-o inapoi pe jos, pe drumuri oarecum rurale, apoi pe autostrada, apoi in oras. Inca o ora jumate de distractie si bricheta ma lasa la greu. Ajuns acasa – cautat pe net, siteurile guvernului, non-guvernamentale, mailuri, telefoane.

Da, e ilegal. Aveti voie sa lucrati in ce industrie vreti dumneavoastra. Se incadreaza la discriminare rasiala. Aveti dreptul ca dupa 3 luni de la incident sa actionati in instanta, fara sa trebuiasca sa angajati un avocat. Ce va sfatuiesc eu este sa faceti o plangere si s-o repetati pana se rezolva. Daca nu se rezolva in 3 luni, mergeti la tribunal. Super! Alta distractie.

Mai am 170 de lire in cont si chiria de platit in 10 zile. Futu-i, ba nu, in 6.

F1? Help? SOS?

Ziua [nici nu mai stiu cat]

Azi e cam frig. N-am putut sa dorm azi noapte, m-am dezobisnuit de patul meu. In plus m-a trezit alarma la 8 dupa ce adormisem de doar cateva ore. Trebuia sa dau un telefon pentru un interviu. L-am luat: impachetat chipsuri in ture de cate 12 ore la mama naibii, fara transport organizat. I’ll take it! – am zis. In scurt timp ma intalnesc cu cineva sa batem in geam la agentii. Poate poate o pica ceva.

Ma cam seaca de energie tot procesul asta de cautare pe repeat. Am avut 3 interviuri ratate pana acum: la 2 am inteles, joburile chiar nu erau pentru mine. Dar al treilea m-a distrus complet. Il voiam si stiam ca o sa iau jobul. M-au trimis acasa. De ce? Nu stiu. Recunosc, am lacrimat putin in statia de autobuz. Nu aveam nici tigari, nici servetetele, nici mandrie.

El mi-a adus bineinteles tigari si un cheesecake cu fructe de padure si ciocolata calda scumpa si posh. M-a inveselit, a zis ca nu ma lasa sa plec de aici. Alt interviu, alta distractie. Cineva sa-mi dea si mie o vodka dubla cu cola. Si gheata daca se poate – eu nu mi-o permit nici macar pe aia.

Branza am terminat-o ieri. Cerealele le-am terminat acum. Mai am o conserva de ton, un pachet de paste, unul de orez si ulei de masline. Iar in frigider un borcan de gem cumparat prin octombrie. Tigari mai am vreo cateva.

Mi s-a zis ca o sa vina o zi in care o sa rad de toata situatia asta. Abia astept…

Cugetare

Traiasca munca de jos, salariile mici si orele putine!

Am zis.

Ziua 3

Ma trezesc din cauza de sms. Din nou nu in patul meu (note to self: mai stai fata si tu p’acasa!). Caut intr-o stare semi-letargica telefonul pe covor. E mesaj de la restaurant. Vor sa lucrez azi, ceea ce e bine. Vor sa lucrez de la 2, ceea ce inseamna ca, futu-i, trebuie sa fiu in statia de autobuz acum 5 minute!!!

Ultima tigara din pachet imi tine companie pana in statie. Acolo imi dau seama ca e duminica – iar duminica legile fizicii incetinesc, universul functioneaza dupa alte reguli, pasarelele ciripesc mai relaxat si ploua invers decat de obicei. Ceea ce inseamna ca trebuie sa merg pe jos pana in centru, de unde vad cum ma descurc de un autobuz care sa ma duca aproximativ acasa, pentru a-mi pescui uniforma neagra.

Ajung acasa, aproximativ la timp – dus, imbracat, nu mai am timp sa mananc. Ma uit in oglinda si imi vine in cap fraza pe care obisnuiesc s-o pun cand nu-mi convine tinuta: arat ca o chelnerita. Realitatea are ironiile ei si ma apuca rasul cand imi dau seama ca sunt – sau cel putin devin, fortat – chiar asta: o chelnerita.

Din nou in alta statie ca sa realizez a doua oara ca e duminica. Am noroc, ma nimeresc in calea unui autobuz de serviciile caruia ma folosesc. Alte tigari, alti bani, alta distractie. Incep din plin: e prima data cand sunt clienti pe tura mea. E ciudat sa te afli de partea cealalta  for once, te simti mai mic, mai putin vizibil si mai putin important. Plus ca trebuie sa zambesti si sa vorbesti cu Sir si Ma’am.

Cred ca ma descurc. Debarasez, sterg, asez si transport ca o albinuta. Lucrez intr-un restaurant intunecat – suntem destul de putin luminosi, majoritatea au o culoare care absoarbe lumina mai degraba decat sa o reflecte. Plus ca nu e un loc in care se vorbeste engleza, desi se cere asta in fisa postului. Renuntam de tot la prepozitii si la o parte din timpurile verbale. Ne bazam mai mult pe nuante si intuitie. Pluralul se confunda des cu singularul dar nu e nici o problema. Oricum e alta limba. La fel ca limba engleza de avion, pe care mereu ma chinui s-o inteleg.

Termin dupa doua ore jumate. Cel putin am castigat in jur de 10 lire – incerc sa ma conving ca e ceva. Ma urc intr-un autobuz, deschid cartea si intr-un fel civilizatia de 32 trece pe langa mine. Inclusiv muzica ghetto care urla din telefonul unui chav. Cat se poate de alb. Asta pana cand o babuta de vreo 80 de ani, cu parul alb buclat evident pe bigudiuri, umbrela la indemana si vestimentatie de secol trecut se intoarce senina si il intreaba pe respectiv daca n-are Kings of Leon. Ei asta ii place. Mie imi apare un zambet larg in timp ce babuta isi scoate demonstrativ telefonul roz si da play.

Am ajuns acasa – acum e cazul sa dau hainele si machiajul de chelnerita jos, sa-mi fac un dus si sa redevin un om normal. Care printeaza si capseaza CVuri, completeaza formulare de aplicatie pt joburi si se documenteaza pentru interviuri.

Ma intreb cate zile mai sunt pana cand o sa pot zice ca-mi urasc jobul – pentru ca o sa am unul. Decent.

Ziua 2 [FFWD]

Curatenie.

CV-ing – adica batut in usi la toate magazinele/puburile/cafenelele/fast-foodurile. Cat de scumpe sau ieftine. Anything goes. Si zambit fals.

Intors acasa – dus, mancat, schimbat in viteza. Mers la primarie in scopul nobil de a fotografia pe gratis o prezentare de moda pentru Cancer Research UK. Primaria arata ca Hogwarts si pe dinafara si pe dinauntru. Medievalisme, intrari secrete, scari inguste si sulite. Fotografiat prost, din cauza de setari date peste cap ale unui DSLR putin obosit. Fruitpunch (vodka+sampanie din belsug) si cupcakes pe gratis in pauze. La sfarsit furat vesela din portelan fin, cu stema primariei si cu foita de aur pe margini.

Pub – ca de obicei, The Oak. Pepsi pentru irlandez si vodka cu cola pentru mine. Cateva bancuri cu barmanii si pai in culorile Angliei. Cheesy chips de la munchbox. Spart cescuta de la primarie. Spart dinte in cartofi (??!). Super.

Mers acasa – nu la mine – spalat vase, mancat creme brulee si fumat mult. Prea mult.

Am nevoie disperata de un job. Decent.